Predici

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii se mai numeşte şi «colectă», cuvânt din verbul latin “colligo-colligere” şi înseamnă “a aduna, a strânge la un loc”. Această colectă are un rol întreit: 1) să adune pe toţi creştinii într-un suflet şi o inimă în numele lui Isus în rugăciune; 2) să adune în rezumat înţelesul profund al celor trei lecturi spre a ne oferi hrana spirituală în esenţă şi 3) să ne dispună la “jertfă” prin «darul» oferit Bisericii şi aproapelui.

Să ne reamintim colecta: Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povoara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta! (LR).

Din ea reţinem pentru predică faptul că Dumnezeu ne-a arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcat. Decalogul, din prima lectură (Ex 20, 1-17), ne arată în ce constă postul; crucea, din lectura a II-a (1Cor 1, 22-15), ne arată forma supremă de rugăciune şi 3) templul, din Evanghelia zilei (In 2, 13-25), ne arată ce este adevărata pomană.

Decalogul, legea lui Moise, ne arată esenţa postului: înafară de Domnul Dumnezeu să nu ai alţi dumenzei: chipuri cioplite, pântece, bani, onoruri etc, cărora să te subjugi; să-ţi stăpâneşti limba: să nu înjuri cele sfinte; să-ţi cinsteşti originea vieţii: părinţii; să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu pofteşti etc, etc. Decalogul angajează omul în totalitate.

Fiindcă autorul Decalogului este însuşi Dumnezeul istoriei, acţiunea de păstrare, de păzire a Legii, implică un efort din partea omului, dar care îi asigură continuitate în alianţa cu Izvorul adevărului şi binelui de care are trebuinţă spre a-şi găsi sensul vieţii: fericirea. In acest sens, Decalogul deşi pare o impunere care limitează libertatea, el este un «dar»: izvor de binecuvântare şi de eliberare din sclăvia egoismului, izvor de comuniune cu aproapele şi de intimitate cu Dumnezeu: care păstrează legământul şi îndurarea pentru cei care îl iubesc şi păzesc poruncile lui (Dan 9, 4). În acest sens Decalogul este norma după care poporul lui Dumnezeu se lasă călăuzit, este făgaşul în care se încadrează spre a corespunde datoriei de a fi ceea ce este chemat să fie: un «popor consfinţit» şi o «moştenire aleasă» (Ex 19,5). In fapt Scriptura nu numeşte Decalogul drept «lege», cuvintele Domnului, adică descoperirea şi comunicarea sa cu cei care deja îl cunosc. Scopul său este de a promulga, de a perpetua legătura stabilită deja chiar dintru început, care este mântuirea, eliberarea din sclavie (cf. CBL p. 183). Toate cuvintele Domnului au o unitate în iubirea care le-a pronunţat şi trebuie să fie trăite în aceeaşi unitate a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Crucea ne arată esenţa rugăciunii. Apostolul Paul spune că noi îl predicăm pe Isus Cristos cel răstignit. Acest lucru vrea să spună că viaţa noastră este o continuă purtare a crucii de fiecare zi, fiind în strânsă legătură cu jertfa Crucii lui Isus care ne-a atras la sine, la izvorul vieţii ieşit din costa străpunsă de lancea sutaşului roman, de aici avem împăcare prin rugăciunea îndreptată spre Tatăl de a ne ierta fiindcă nu ştim ce facem, de aici avem garanţia că rugăciunea noastră ne deschide raiul, chiar dacă am fi tot atât de răi ca şi tâlharul din dreapta, de pe cruce ne putem încredinţa sufletul în mâinile Tatălui ceresc prin rugăciunea lui Cristos (cf. Lc 23, 34. 43. 46).

Cuvântul evanghelic este un «cuvânt al Crucii».

Raţiunii umane, care caută mereu să-l supună pe Dumnezeu categoriilor sale intelectuale şi să-l planifice printr-o logică cât mai subtilă, Dumnezeu îi răspunde prin nebunia crucii, îi răsdpunde cu duritatea lui Cristos faţă de Petru: Pleacă de la mine, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Mt 16,23), fiindcă logica divină are ca suport iubirea; logica umană are ca suport egoismul, chiar dacă este bazat pe cel mai aristotelic silogism. În acest caz, creştini fiind, nu trebuie să ne credem mântuiţi înaintea celor ce nu sunt creştini, fiindcă am accentua un fel de egoism religios şi i-am lua lui Dumnezeu calitatea de imprevizibil. Pe noi ne mântuieşte “nebunia crucii” dacă o acceptăm în spirit de credinţă şi ne conformăm viaţa trecând drept “nebuni” în faţa lumii; pe când păgânii, păcătoşii, poate se pot mântui chiar de pomană, degeaba, fără a fi creştini; la temelia mântuirii lor poate sta numai iubirea Tatălui care i-a creat. La temelia mântuirii noastre stă iubirea care ne-a creat, care ne-a răscumpărat şi iubirea care a răspuns Tatălui şi Fiului în Duhul Sfânt care îi cuprinde pe toţi şi constituie nebunia crucii Trupului mistic, a Bisericii, care poate oferi minuni iudeilor şi înţelepciune grecilor, tuturor păgânilor, prin faptul de a-i duce în cârcă, pe gratis, la rai, fiindcă aşa se poate explica atotputernicia lui Dumnezeu din Biserică, ca la furnică, care, deşi mică, poate duce în spate o greutate mult mai mare de cât greutatea proprie, fiindcă Biserica are forţa nevăzută a Duhului Sfânt.

A îmbrăţişa «nebunia crucii» înseamnă a fi rugăciune. Despre sf. Francisc de Assisi se spune că nu se ruga, ci devenea rugăciune (cf.Tomas Spidlik, Calea spiritului Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p.44). Acelaşi autor, Tomas Spidlik, spune că: A te ruga înseamnă, în primul rând, a fi bun, a vrea binele, a te forţa să fii asemenea lui Dumnezeu (Cristos) în toate. Rugăciunea este aşa cum este viaţa. Nu este altă cale spre contemplare decât praxis, adică respectarea poruncilor lui Dumnezeu, în special, cea a iubirii (Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa Iaşi 1994, p.423). În acest caz rugăciunea supremă este crucea. A fi asemenea lui Cristos de pe Cruce înseamnă a fi rugăciune deplină. Păcatul provoacă un vid spiritual în structura omului. Aşa cum sunetul nu străbate prin vid, aşa nici rugăciunea păcătosului nu poate ajunge la Tatăl, dacă vidul nu este umplut mai întâi de Duhul Sfânt. Când glasul nu se aude, se recurge la semne. Păcătosul care se îndreaptă spre templu, spre biserică, arată că vrea să se convertească, să umple vidul spiritual şi Duhul Sfânt este gata în orice moment să-l sprijine, să-l întărească şi să-l călăuzească pe om prin Cristos spre Tatăl.

Templul este locul întâlnirii cu Dumnezeu, locul harului, locul mântuirii gratuite.

Templul din Ierusalim era gloria maximă a iudaismului, centrul unităţii şi cvazi întruparea cea mai reprezentativă a Israelului. În evanghelia după Ioan, activitatea lui Isus se va desfăşura mult în jurul templului şi a ceea ce el însemna.

Povestirea evangelică ascultată n-are un caracter cronologic din viaţa lui Isus, ci catehetic. Ioan pune episodul la începutul activităţii lui Isus, sinopticii la sfârşit. Dar, cum sfârşitul este cuprins în început, ceea ce contează este învăţătura pe care ne-o oferă: cele vechi sunt depăşite de cele noi; cele materiale sunt depăşite de cele vii; cele vii naturale sunt depăşite de cele supranaturale. Acum în lume se afirmă cele divine. Cum să le observăm?.. Deschizând ochii credinţei prin efortul cerut: observarea poruncilor pentru motivul temeliei lor care este iubirea Creatorului: Să nu faceţi din casa Tatălui meu o piaţă de negustorie!. Este o aluzie clară la cuvintele profetului Zaharia (14, 21). Isus se prezintă ostentativ în faptul de a împlini acest oracol profetic. Gestul său de curăţire a templului proclamă prezenţa «zilei Domnului» pe care Zaharia o prevestise. Isus se prezintă astfel ca Fiul care vine în ziua Domnului în casa Tatălui său ca «darul suprem». Unde Cerul dăruieşte, omul n-are dreptul să negustorească, ci să dăruiască.

Al doilea principiu interpretativ îl avem în ceea ce au înţeles ucenicii: “Zelul casei tale mă consumă” (Ps 69,10), (cel care se roagă în psalm este unul dintre drepţii care suferă în Vechiul Testament). Textul psalmului este înţeles şi folosit ca o dovadă, argument scripturistic: Isus a curăţit templul cu preţul vieţii sale. La cest fapt face aluzie sf. Paul în scrisoarea către Corinteni: Nu ştiţi, oare, că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Aţi fost cumpăraţi scump. Daţi-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru! (1Cor 6, 19-20). Gratis am primit Duhul, gratis trebuie să dăm şi altora din roadele Duhului: pacea şi bucuria.

În al treilea rând, şi cel mai important, avem referirea la sfidarea lansată de Isus duşmanilor săi şi controversa care a urmat. Un cuvânt sacrileg la adresa templului era considerat o ofensă gravă, ajungând să fie pedepsit cu moartea. Construirea templului începuse pe timpul lui Irod cel Mare, în anul 20-19 î.C. şi se terminase prin anul 27, aproximativ pe timpul când avea loc discuţia dintre Isus şi adversarii săi. Sfidarea: Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi!, vrea să spună că tot ceea ce era legat de templu: prezenţă divină, preoţie, alianţă, jertfă splendoare, mesianitate, revelaţie etc, totul trece pe viu asupra lui Isus. El este adevăratul templu al lui Dumnezeu în care poate avea loc întâlnirea inter-personală dintre om şi Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii, fiindcă viaţa nu-i legată nici de loc, nici de timp, ea este legată de Dumnezeul care este pretutindeni. Din acest motiv Isus spune samaritencei: Crede-mă, femeie, că vine ceasul – ba chiar acum este – când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr, căci însuşi Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit şi adevăr (In 4, 21. 23-24) (cf. CBL p. 1316-1317).

Isus mort şi înviat este templul dăruit nouă de Tatăl în care să ne închinăm lui în spirit şi adevăr. Templul de piatră sau biserica din beton şi cărămidă sunt doar semne spre care ne îndreptăm spre a obţine darul, spre a învăţa să ne dăruim cu Cristos în Duhul Sfânt lui Dumnezeu Tatăl şi fraţilor noştri în spirit de iubire, de viaţă.

După aceste clarificări rugăciunea colectei o putem spune în felul următor: Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, tu ne-ai arătat că Decalogul, Crucea şi Templul vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă la noi, cei cuprinşi de spiritul şi adevărul lui Cristos şi primeşte-ne odată în templul din Ierusalimul ceresc spre a te lăuda în veci! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin