Predici

Sunt convins că pentru cei mai mulţi dintre dvs nu-i prima dată când participaţi la celăbrările liturgice din Miercurea Cenuşii. În fiecare an se repetă parcă acelaşi scenariu: orga se aude tot mai puţin, nu se cântă Aleluia şi Gloria, cântările solemne şi fastuoase de altădată devin parcă o dulce amintire; slujitorii altarului îmbracă haine de o culoare ce trimite mai mult a înmormântare şi post. De cele mai multe ori, înainte de Liturghie, în biserică, preotul şi credincioşii se roagă calea crucii, momente ce amintesc de suferinţă şi moarte. Şi cum toate acestea parcă n-ar fi de ajuns, primim pe capetele noastre şi cenuşa.

Nu puţine sunt întrebările care ne răscolesc în asemenea momente. De ce 40 de zile de post şi nu mai multe sau mai puţine? De ce să nu mănânc carne în aceste vineri şi de ce astăzi am voie să mă satur doar o singură dată? Care-i semnificaţia cenuşii primite pe creştet? De ce orga cântă mai puţin, de ce preoţii şi-au schimbat veşmintele? Sau… de unde şi de ce mulţimea aceasta de credincioşi aici în biserică?

Nu mi-am propus în această seară să răspund punct cu punct la fiecare dintre întrebările enunţate, dar v-aş propune pentru început să facem o scurtă incursiune în istoria liturgică a acestei sărbători, să descoperim apoi care sunt provocările actuale ale Postului de 40 de zile, iar în final să introducem tematica reflecţiilor la care vă invit în fiecare miercuri şi vineri din Postul Mare.

Această perioada de 40 de zile în care ne pregătim pentru sărbătoarea Paştelui, are o istorie bogată în liturgia creştină. În Biserica primelor veacuri, Postul Mare reprezinta timpul de pregătirea proximă a catecumenilor la Botez, administrat în Vigilia Pascală. Riturile liturgice ale acestei pregătiri catecumenale se numeau scrutinii; la ele luau parte toţi membrii comunităţii, şi în felul acesta pregătirea unora pentru Botez, devenea pentru ceilalţi ocazie de a medita asupra propriului botez. Această perioadă de 40 de zile a fost înţeleasă mai întâi ca un timp al convertirii, apoi i s-a adăugat dimensiunea de post, iar în cele din urmă ca o completare a postului s-au adăugat pomana şi rugăciunea.

Cum s-a născut această idee? Într-o zi, vă amintiţi aceasta, Isus a fost întrebat: “Pentru ce noi şi fariseii postim deseori, iar ucenicii tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: “Pot oare nuntaşii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Vor veni zile când mirele nu va mai fi în mijlocul lor şi atunci vor posti” (Mt 9,14-15). Primii creştini şi-au amintit repede de aceste cuvinte ale lui Cristos, şi astfel au postit mai întâi în zilele premergătoare Învierii, din Joia Sfânta până în Dimineaţa Paştelui. Sfântul Irineu, în secolul al II-lea, într-o scrisoare, îi spunea papei Victor că în unele Biserici se posteşte pe parcursul întregii Săptămâni Sfinte. Postul pascal s-a extins apoi, în secolul al IV-lea, cuprinzând 40 de zile înaintea Paştelui, dobândind uneori forme foarte aspre. Poate că mulţi dintre dumneavoastră vă amintiţi cum bunicii sau chiar părinţii treceau prin cenuşă în seara de lăsatul secului multe dintre vasele din bucătărie, pentru a nu mai pune în ele grăsimi şi de multe ori chiar produse lactate până la Paşte. Odată cu apariţia modernismului, au scăzut aceste exigenţe, rămânând doar cea a postului şi a abstinţei din Miercurea Cenuşii şi Vinerea Mare, şi abstinenţa de la carne vinerea.

De ce 40 de zile, ar întreba unii? Ei bine, unele numere biblice au dobândit o semnificaţie particulară, devenind semne, şi sunt la rândul lor purtătoare ale unor mesaje. Unul dintre aceste numere este 40. În Cartea Genezei (7,12), în relatarea Potopului, se menţionează faptul că ploaia a căzut pe Pământ 40 de zile şi 40 de nopţi. În Cartea Exodului (24,18), când Moise primeşte tablele legii, el rămâne pe munte în prezenţa Domnului 40 de zile şi 40 de nopţi. În Cartea Numerilor (14,33) se aminteşte că poporul evreu a fost nomad în Pustiu timp de 40 de ani. În 1Samuel (17,26), filisteanul Goliat îi sfidează pe evrei 40 de zile, până ce soseşe în tabără tânărul David. În 1 Regi (19,8), Ilie înaintează în deşert 40 de zile şi 40 de nopţi, după ce s-a hrănit cu pâinea şi apa primită de la Domnul. Evanghelistul Matei (4,1-11) relatează că înainte de a-şi începe activitatea publică, Isus a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi în pustiu, postind, rugându-se şi rezistând ispitelor. Aşadar, acest număr, 40, măsoară înainte de toate un interval de timp în care poporul evreu sau un reprezentant al său a fost pus la încercare. Această încercare pe de o parte întăreşte în credinţă, iar pe de altă parte ne arată că doar Dumnezeu este salvarea noastră. Biserica, în orânduirea Postului, a preluat acest simbolism, şi propune intervalul de 40 de zile dinaintea Paştelui ca un timp de convertire, de întărire în credinţă, în amintirea Botezului nostru, dar şi ca amintire a celor 40 de zile trăite de Isus în pustiu, înainte de a începe viaţa publică, interval în care a fost ispitit de cel rău pe toate planurile, însă el a învins ispita. În Biserică, hainele violet ale preotului exprimă penitenţa la care suntem invitaţi cu toţii; aceeaşi invitaţie ne este transmisă şi de lipsa decoraţiunilor florale, a cântărilor Gloria şi Aleluia.

Suntem de asemenea invitaţi să acceptăm impunerea cenuşii pe capetele noastre, recunoscând că suntem păcătoşi, iar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă. Folosirea liturgică a cenuşii provine din vremurile Vechiului Testament. Cenuşa simbolizează doliu, mortificare şi pocăinţă. În cartea Esterei, Mardoheu şi-a pus sac şi cenuşă când a aflat de hotărârea regelui de a omorî poporul evreu (Est 4,1). Iob a făcut pocăinţă în sac şi cenuşă (Iob 42,6). Profeţind captivitatea babiloniană a Ierusalimului, Daniel a scris: “Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3). Şi Isus a făcut referinţă la cenuşă: “Dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi cenuşă s-ar fi pocăit” (Mt 11,21). Primind cenuşa pe capetele noastre, noi de fapt recunoaştem condiţia noastră de oameni păcătoşi, acceptăm în mod indirect această realitate a morţii temporare; devenim conştienţi că împărăţia acestei lumi trece, ne străduim să trăim împărăţia lui Dumnezeu acum şi aşteptăm împlinirea ei în ceruri. Suntem adesea aproape pe nesimţite determinaţi să gândim că tot ceea ce avem sau am realizat cu forţele noastre este meritul nostru. Prin impunerea cenuşii Domnul ne invită să considerăm că totul vine de la el. Dacă stăm bine să analizăm, cu ce suntem noi mai buni decât cei care poartă în trupul lor un handicap, decât cei care ar dori să vadă lumina soarelui, dar nu pot, decât cei care ar voi să muncească dar nu pot, sau cărora pământul nu le mai produce nimic.

Poate că de multe ori în timpul Postului ascultăm predicile sau citim pasajele evanghelice şi le aplicăm cu uşurinţă mesajul la alţii. Ne putem gândi la multe persoane care ar trebui să se convertească. Totuşi, această chemare la pocăinţă ni se aplică înainte de toate nouă. Isus a predicat adesea în sinagogi şi în Templu. El le predica celor care mergeau la biserică şi celor care lucrau în biserică. Chemarea la pocăinţă nu a fost adresată doar păcătoşilor de afară. Mesajul de pocăinţă este şi pentru liderii şi membrii Bisericii. Este pentru mine şi pentru tine.

Vă întrebaţi probabil, dar noi ce avem de făcut? Să venim în fiecare miercuri şi vineri la calea crucii şi apoi la Liturghie? Şi aceasta, aş răspunde. Dar nu-i suficient? Ei bine, nu. Aşa cum însuşi papa ne invită în mesajul din acest an, suntem invitaţi să nu uităm cele trei mari dimensiuni ale convertiri: postul, pomana şi rugăciunea, trecând de la formă lor goală şi lipsită de conţinut la adevăratul post, la adevărata pomană, la adevărata rugăciune.

Postul nu înseamnă doar a mânca mai puţin şi cu aceasta gata, mi-am făcut datoria; iar uneori postim din motive dietetice. Renunţă la tot ceea ce te împiedică să-i redai lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta! Posteşte de la televizor şi Internet pentru a dedica mai mult timp în favoarea a ceea ce contează infinit mai mult. Posteşte faţă de orice altă realitate căreia îi suntem sclavi, indiferent de numele pe care îl poartă: fumat, alcool etc. Postul e semnul că ştim să trăim din cuvântul lui Dumnezeu, e semnul abstinenţei noastre de la păcat, e semnul voinţei noastre de ispăşire. “Nu doar cu pâine trăieşte omul, dar cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Ce frumos ar fi, cum spune papa, dacă aceste renunţări ale noastre, s-ar transforma în pomană pentru alţii.

Şi astfel ajungem la a doua formă de penitenţă, Caritatea, pomana ca şi fruct al postului şi al jertfelor. Ea înseamnă de fapt a-i înapoia lui Dumnezeu ceea ce el ne-a dat gratis. E semnul că nu banul face viaţa omului. Îl puteţi întreba pe un bolnav: la ce-i folosesc banii, dacă-i lipseşte sănătatea şi veţi vedea. Pomana este semnul încrederii noastre în Domnul care are mereu grijă de noi. A împărţi timpul tău cu cel care e singur, a împărţi ceea ce ai primit cu cei care au atât de puţin, a împărţi credinţa ta în Dumnezeu cu cei care încă o mai caută, aceasta e adevărată pomană. Important nu e cât dăm, ci mai degrabă iubirea pe care o punem în ceea ce oferim. Dacă cineva se uită la cantitate se pierde. Şi în timp ce vorbeşte despre foame, cineva lângă el moare. Foamea nu e numai după pâine. Există foame de iubire. De a fi iubiţi. De a iubi. Teribilă foame e foamea de iubire! Singurătatea: O altă foame teribilă!

Iar cea de-a treia formă de penitenţă e rugăciunea. Nu o simplă înşiruire de cuvinte. Este în primul rând rodul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. E întâlnire personală cu Domnul care ne ascultă. Este un impuls al inimii, o privire îndreptată spre Dumnezeu. Înseamnă a-l găsi pe prietenul tău Isus acolo unde se află: la Liturghie şi în Tabernacol, înseamnă a regăsi sacramentul Milostivirii.

În felul acesta, prin post, pomană şi rugăciune ne reînnoim datoriile noastre de la Botez şi vom putea face trecerea spre viaţa nouă a lui Isus, Domnul înviat. La capătul acestui post nu se află durerea necruţătoare a morţii, ci viaţa nouă, o viaţă de oameni înviaţi, salvaţi şi învingători ai morţii. Ne aşteaptă o bucurie nesfârşită, acel strigăt de bucurie pe care-l vom auzi în noaptea Paştelui.

Dar nu se poate ajunge la bucuria Învierii fără a parcurge drumul crucii. Nu există înviere fără cruce, aşa cum nu există viaţă fără cruce. Crucea face parte din viaţa omului, iar fără cruce viaţa omului ar fi o caricatură. Aţi observat, Cristos a mântuit lumea nu în momentul în care predica, nu în momentul în care făcea minuni, ci în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. De la Cristos încoace nu există mântuire fără cruce. Iar ucenicul, creştinul nu poate merge pe altă cale, decât pe cea trasată de învăţătorul său, calea crucii.

De aceea vă invit pe parcusul acestui post să ne apropiem mai mult de crucea Mântuitorului. În fiecare miercuri şi vineri vom încerca să aprofundăm diferite momente de pe drumul crucii. Începutul acestei devoţiuni îl regăsim în vremea sfântului Francisc de Assisi. La origini, calea crucii presupunea să mergi în pelerinaj la locurile sfinte. Din moment ce un asemenea pelerinaj a devenit imposibil pentru mulţi, reprezentarea staţiunilor căii crucii în biserici reprezintă modul ideal de a ne purta cu gândul şi mintea la Ierusalim. Astăzi, aproape toate bisericile dispun de o cale a crucii. Numărul şi numele staţiunilor se schimbă radical în diverse ocazii în istoria devoţiunii. Biserica a păstrat memoria vie a cuvintelor şi evenimentelor ultimelor zile parcurse de Isus de la Muntele Măslinilor la Muntele Calvar. În fiecare episod de pe parcursul acestui drum se regăseşte un mister de har şi este cuprins un gest de iubire din partea lui Dumnezeu. Biserica e conştientă că în Euharistie Domnul ei ne-a lăsat memoria sacramentală a trupului şi sângelui vărsat pe vârful Golgotei. Participând la Calea crucii, fiecare ucenic al lui Isus trebuie să reafirme propria adeziune la Maestru său. Pentru fiecare dintre noi, rugăciunea Căii Crucii poate deveni momentul prin care putem confrunta viaţa noastră cu acest dificil şi dureros parcurs spre Calvar, pentru ca suferinţele, căderile, întâlnirile şi cuvintele acestui extraordinar drum să aibă încă forţa de a ne sprijini în drumul nostru, “Cine nu ia crucea în fiecare zi şi mă urmează nu este vrednic de mine”.

Era în Rusia, după cel de-al doilea Război Mondial. Un soldat neamţ, rătăcit, a rămas ascuns vreme îndelungată pe unde a apucat. La un momentdat îşi face curaj, iese în stradă, ajunge într-o intersecţie şi întâlneşte o bătrână. “Doamnă, nu vă supăraţi, care-i drumul spre Biserică?” La care bătrâna răspunde: “Domnul meu, la noi orice drum duce la biserică!”. Iubiţi fraţi, ce folos, un drum care nu duce la Biserică, la ce folos Postul Mare dacă drumul nostru nu duce spre Biserică, spre Dumnezeu, ce folos o viaţă viaţă fără Dumnezeu. Viaţa fără Dumnezeu devine o viaţă fără sens. Vă doresc tuturor, ca fiecare zi a Postului Mare să fie un drum spre biserică, căci ce folos să te zbaţi, să alergi, să ai de toate, dacă nu îl ai pe Dumnezeu!

pr. Petru Tamaş Ritul latin