Predici

Nu mai pot, spune Dumnezeu: este ora de a începe

Tema dominantă de la Liturgia Cuvântului din această duminică este aceea a unui Dumnezeu care luptă cu păcatul omenesc. Să începem cu unele expresii din Deuteroisaia (prima lectură): “Ai obosit din cauza mea, Israele.” “M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” Conturile par, deci, că sunt în echilibru: au obosit amândoi. Fapt este, totuşi, că Israel a obosit din cauza lui Dumnezeu, în timp ce El nu a obosit încă din cauza poporului său infidel. “M-ai obosit cu nelegiuirile tale”. Adică, nu mai pot din cauza faptelor tale rele.

Interesantă este traducerea, propusă de unii exegeţi, cu expresia “M-ai molestat cu păcatele tale”. Textul original ar suna diferit: “M-ai aservit cu păcatele”. Adică: m-ai făcut să lucrez din cauza păcatelor tale. Dumnezeu, însă, nu spune: Este ceasul s-o termin”. Dar: Este ceasul să încep, sau, mai bine, să reîncep. “Eu şterg nelegiuirile tale… nu-mi mai amintesc de păcatele tale”. Jahweh este un Dumnezeu care iartă. Mai mult, este dispus să creeze “un lucru nou”, în comparaţie cu cel care va şterge amintirea “lucrurilor de mai înainte”. Mântuirea, deci, nu constă în a scotoci în trecut, ci în a observa viitorul, a ceea ce este gata să răsară.

Dumnezeu nu-şi aminteşte de ce ai făcut, de ceea ce ai fost. Înaintea Lui contează numai ceea ce accepţi să fii. Dacă este o remuşcare utilă, deci, nu este atât remuşcarea pentru ceea ce ai făcut, ci remuşcarea-nostalgia pentru ceea ce eşti invitat să faci în prezent. În Cristos – cum subliniază Paul în lectura a doua – este numai acel “da”. “Un da personal spus lui Dumnezeu şi da-ul personal al lui Dumnezeu faţă de oameni” (R. Penna). Dumnezeu îşi ţine promisiunile. Noi, de multe ori, spunem “nu”, nu numai Lui, ci şi fiinţei noastre celei mai adevărate, suntem infideli faţă de viitorul nostru.

Cine ştie dacă va sosi momentul în care Dumnezeu va putea conta pe da-ul nostru pentru a realiza “lucrurile noi” pe care le doreşte pentru noi. Trebuie să admitem că adesea, pentru noi, contrariul lui da nu este un refuz net, ci ezitare, demisionări tăcute, renunţări implicite la orice vis, eroziune progresivă a oricărui ideal elevat. Nu ne rămâne decât să ne aşezăm în faţa Crucifixului, acolo unde da-ul lui Dumnezeu este “ţintuit”, pentru a descoperi secretul ţinerii da-ului nostru nesigur. “Aşa vorbeşte Aminul…” (Ap 3, 14). Astfel vorbeşte Da-ul. Noi ne mulţumim, de obicei, să spunem “Amin”. Din păcate, nu totdeauna Dumnezeu poate conta pe amin-ul nostru.

O pagină din Evanghelie care trebuie corectată

La citirea episodului care are ca protagonist pasiv şi mut (nu scoate o vorbă, nu mărturiseşte păcatele proprii, nu manifestă un sentiment, se limitează să “fie purtat”, înainte, şi să meargă cu picioarele proprii, după) paraliticul vindecat şi iertat, nu pot să rezist la ispita de a o face actuală. Totuşi, vrând să-l aşez în cadrul zilei de azi, observ că sunt constrâns să schimb aproape total scenariul evanghelic, din ambientul de la Cafarnaum, şi mai ales să modific radical atitudinile, gesturile, gândurile şi cuvintele personajelor din jur.

Chiar şi Isus din Nazaret, rămânând Protasgonistul fix şi de neînlocuit, probabil ar trebui să se exprime diferit. Încerc să mă explic oferind unele sugestii în vederea corectărilor oportune.

Unde este mulţimea, El nu este

Asta este totdeauna. Mai mult, este mărită în chip ciudat. Se formează mulţimi, cozi impresionante. Este înghesuit din toate părţile. Mai puţin cei din jurul lui Isus. Mulţimea se adună dintr-o infinitate de motive, nu desigur să-l asculte pe Învăţătorul. Şi chiar în cazurile în care motivul pare să fie acesta, este vorba mai mult de un pretext. Este greu ca mulţimea să manifeste voinţa de a lua în serios învăţătura sa. În loc de interes pentru Cuvânt, este vorba de curiozitate. Prezenţa mulţimii, totuşi, îţi oferă pentru totdeauna un semnal preţios. Te avertizează unde nu poţi să-l găseşti pe Domnul.

Mulţimea, de fapt, se adună departe de El, pentru a fi instruit – mai bine, de a fi îmbiat – de alţi învăţători, pentru a fi dobândit de numeroşi comercianţi care populează şi asurzesc piaţa, o cantitate de produse care slujesc la toate mai puţin spre a vindeca viaţa, pentru a ne pune un pic de ordine înăuntru, pentru a-i da un sens, o orientare precisă. Rămâne pentru totdeauna necesitatea de a învinge bariera reprezentată de mulţime. Massa constituie o piedică, nu apropiată, ci îndepărtată de Învăţătorul. Şi tu trebuie să treci prin mijloc, să învingi rezistenţa pasivă, să nu te laşi înşelat. Mulţimea îţi neagă orizontul, îţi împiedică contactul vital.

Dacă vrei să-l întâlneşti pe El, trebuie să laşi la spate mulţimea şi să apuci un drum solitar. Nu este vorba de a practica o deschidere în acoperiş. Gaura trebuie s-o faci în interiorul tău. Şi să cobori jos, în profunzimea ta.

Nu se mai găsesc “brancardieri”

Într-un timp, poate, erau obiceiuri, educaţia familiară, exemple, condiţionări sociale, mentalităţi, tradiţii care “purtau” la credinţă, sau chiar simplu la practica religioasă. Astăzi, dacă te încrezi în “brancardieri”, te vei afla departe şi în locuri greşite. Trebuie să te convingi că o cale a credinţei, în mod normal, nu îţi este uşurată de alţii. Depinde de o alegere precisă, de o alegere liberă, de o luare de conştiinţă personală. Nu poţi încredinţa altora “conducerea” vieţii tale de credincios. Nici, cu atât mai puţin, să fii înlocuit.

Credinţa, fără îndoială, are o dimensiune comunitară. Dar aceasta nu are nimic comun cu “complexul de turmă”. O credinţă din inerţie, din imitaţie, sau din îmbulzeală, din camuflare, nu mai este credinţă. Pe lângă faptul că este solitară, calea spre Cristos este o cale personală, unică. Isus nu trebuie să vadă “credinţa lor”, ci pe a ta. Sau, cel puţin, căutarea ta obositoare. Mai bine este să ajungi cu întârziere, după ce ai greşit câteva căi şi ai bătut la câteva uşi înşelătoare, dar cu picioarele proprii, chiar julite şi pline de vânătăi, decât să ajungă “intacte”, proaspete, fără a fi riscat nimic, graţie călătoriilor organizate.

Doctorii dau sentinţa că boala nu există

“În acel timp” scribii s-au scandalizat pentru că Isus avea pretenţia că iartă păcatele. Astăzi nu ar da nici o greutate acelei “puteri”. Au prevăzut deja ei să dispară din circulaţie chiar noţiunea de păcat. Nu mai este nici un păcat de iertat, pentru simplul fapt că păcatul nu mai există, nu mai este recunoscut acel nume. Scribii noştri dau sentinţa, pufnind: “Destul. Nu mai vorbim despre păcate. Să căutăm să fim serioşi…” Pentru ei răul ia forme diferite, dar nu desigur pe cea a păcatului.

O dată se atribuia – pe nedrept – boala ca urmare a unui anumit păcat. Astăzi, dimpotrivă, sunt doctori care consideră că păcatul nu este cauza, ci efectul unei boli. Adică: dacă te consideri păcătos, înseamnă că eşti bolnav, că ceva nu funcţionează în organismul tău, şi mai ales în creerul tău. O persoană normală, civilizată, cu o cultură minimă, nu se poate considera “păcătoasă” (nu spunem să aibă simţul păcatului, pentru că, a fi păcătos nu înseamnă a nutri sentimente sau complexe ale păcatului).

Astăzi trebuie să stai departe de anumiţi medici care te declară vindecat pentru că ei au stabilit că nu eşti bolnav, au decis că nu trebuie vorbit de cancer. Te simţi rău, te simţi nesatisfăcut, ai ceva care te macină în interior, îţi înveninează viaţa, îţi înceţoşează vederea, îţi moleşeşte voinţa, paralizează membrele, şi ei îţi spun: nu te preocupa, sunt fixaţii, gândeşte-te la sănătate… Cu alte cuvinte: caută să te simţi bine, şi vei vedea că răul trece. A te salva de medici, a ignora discursurile scribilor, reprezintă prescrierea fundamentală a unei terapii serioase.

Stai departe de cei care ar vrea să te facă să crezi că totul merge bine. Să nu ai încredere în doctorii care nu văd sau minimalizează răul tău adevărat, acela care te face să te simţi rău, sau care te face să te simţi bine (ceea ce este mai rău, pentru că înseamnă că situaţia ta este aproape disperată). Dacă vrei să te vindeci, trebuie să permiţi ca o privire diferită, pătrunzătoare (nu pătrunzi tu, să-ţi iasă din cap, în casa unde stă El; El, mai degrabă pătrunde în inima ta), vreau să spun că privirea lui Isus, te face să descoperi că viaţa ta s-a oprit, sau s-a îngreunat, că astfel nu se mai poate merge înainte, că faţa ta este rea… în interior.

El îţi cere, înainte de toate, autorizaţia de a chema răul tău pe numele său adevărat. Chiar dacă în urechile scribilor de astăzi, a spune păcat înseamnă “a blestema”. Dar, consolează-te, deja atunci Isus era considerat un blasfemiator, fie chiar din motive opuse.

Confesorul absent

Se poate întâmpla ca să reuşeşti să deschizi o trecere prin mijlocul mulţimii (este improbabil să fie asediat un confesional), şi… să nu găseşti pe cineva care să aibă timp să se ocupe de păcatele tale. Tu însuţi, uneori, mergi la preot pentru a vorbi de altul, să auzi alte discursuri. S-a întâmplat şi lui Charles De Foucauld, strălucitor şi desfrânat oficial, expert în viaţa mondenă, împătimit. Ţinea la un prieten care avea defectul de… a fi preot, dar care era un fascinant conferenţiar şi împărtăşea anumite interese ale sale culturale şi oficiale.

Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie din anul 1886 s-a dus să-l caute în biserica pariziană a sfântului Augustin. Era în confesional. De Foucauld îndepărtează perdeaua şi îi spune cu politeţe: – Veniţi afară, doresc să discut cu dumneavoastră despre o situaţie. Părintele Huvelin i-a replicat prompt: – Veniţi dumneavoastră înăuntru: trebuie să vă vorbesc despre păcatele dumneavoastră… Acela protestează: – Dar nu am venit pentru aceasta. Preotul, însă, nu renunţă: – Îngenunchiaţi-vă şi spovediţi-vă… De Foucauld, ca paraliticul din Cafarnaum, lasă să i se impună acel argument neobişnuit. Şi când se îndepărtează de confesional, gustul său pentru explorarea ştiinţifică este orientat, pe lângă direcţia Saharei, spre teritoriul, pentru el încă cu totul necunoscut, al sfinţeniei.

Aşa şi tu. Caută un oarecare preot, în oricare loc (confesionalul incomod sau confortabil, o încăpere, o banchetă, un scaun de maşină, nu are importanţă), şi, dacă nu îndrăzneşte el, constrânge-l tu să-ţi vorbească de păcatele tale, să se intereseze de acel argument şi nu de altul.

Să fie iertate virtuţile

Şi cel puţin vei avea impresia că Isus îţi spune: – Îţi sunt iertate virtuţile tale… Poate păcatul tău adevărat sunt virtuţile – adevărate sau presupuse – care te împiedică să descoperi secretul tău rău. Spunea patriarhul Filaret din Moscova: “Este vorba de a identifica şi a denunţa virtuţile vizibile şi ireale care nu consimt să vezi şi să combaţi păcatele invizibile dar reale”. Sunt virtuţi care nu contează nimic. Mai aparente decât reale. Acele virtuţi care te fac să te simţi la post, în regulă, mai bun decât alţii. Şi tocmai această vegetare religioasă artificială, falsă, te împiedică să observi şi deci să înfrunţi răul din rădăcină. Rădăcini corupte, în ciuda vegetării exterioare asiguratoare.

Isus vrea să-ţi ierte nu numai păcatele, dar şi meritele pe care tu ţi le atribui, meritele pe care le revendici, răul pe care nu-l faci. Chiar şi tu, de fapt, eşti dintre aceia care se justifică: “Nu am făcut rău nimănui”. Şi nu observi că păcatul tău constă în considerarea că este suficient să nu faci nimic rău pentru a fi creştin. “Eu te dezleg de virtuţile tale… Şi acum nu mai ai nici un pretext pentru a nu umbla…”

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin