Start > Ritul latin > Miercurea Cenușii

Miercurea Cenușii

25 February 2009
2,007 afișări

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Miercurea Cenușii

Sunt convins că pentru cei mai mulți dintre dvs nu-i prima dată când participați la celăbrările liturgice din Miercurea Cenușii. În fiecare an se repetă parcă același scenariu: orga se aude tot mai puțin, nu se cântă Aleluia și Gloria, cântările solemne și fastuoase de altădată devin parcă o dulce amintire; slujitorii altarului îmbracă haine de o culoare ce trimite mai mult a înmormântare și post. De cele mai multe ori, înainte de Liturghie, în biserică, preotul și credincioșii se roagă calea crucii, momente ce amintesc de suferință și moarte. Și cum toate acestea parcă n-ar fi de ajuns, primim pe capetele noastre și cenușa.

Nu puține sunt întrebările care ne răscolesc în asemenea momente. De ce 40 de zile de post și nu mai multe sau mai puține? De ce să nu mănânc carne în aceste vineri și de ce astăzi am voie să mă satur doar o singură dată? Care-i semnificația cenușii primite pe creștet? De ce orga cântă mai puțin, de ce preoții și-au schimbat veșmintele? Sau… de unde și de ce mulțimea aceasta de credincioși aici în biserică?

Nu mi-am propus în această seară să răspund punct cu punct la fiecare dintre întrebările enunțate, dar v-aș propune pentru început să facem o scurtă incursiune în istoria liturgică a acestei sărbători, să descoperim apoi care sunt provocările actuale ale Postului de 40 de zile, iar în final să introducem tematica reflecțiilor la care vă invit în fiecare miercuri și vineri din Postul Mare.

Această perioada de 40 de zile în care ne pregătim pentru sărbătoarea Paștelui, are o istorie bogată în liturgia creștină. În Biserica primelor veacuri, Postul Mare reprezinta timpul de pregătirea proximă a catecumenilor la Botez, administrat în Vigilia Pascală. Riturile liturgice ale acestei pregătiri catecumenale se numeau scrutinii; la ele luau parte toți membrii comunității, și în felul acesta pregătirea unora pentru Botez, devenea pentru ceilalți ocazie de a medita asupra propriului botez. Această perioadă de 40 de zile a fost înțeleasă mai întâi ca un timp al convertirii, apoi i s-a adăugat dimensiunea de post, iar în cele din urmă ca o completare a postului s-au adăugat pomana și rugăciunea.

Cum s-a născut această idee? Într-o zi, vă amintiți aceasta, Isus a fost întrebat: “Pentru ce noi și fariseii postim deseori, iar ucenicii tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: “Pot oare nuntașii să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Vor veni zile când mirele nu va mai fi în mijlocul lor și atunci vor posti” (Mt 9,14-15). Primii creștini și-au amintit repede de aceste cuvinte ale lui Cristos, și astfel au postit mai întâi în zilele premergătoare Învierii, din Joia Sfânta până în Dimineața Paștelui. Sfântul Irineu, în secolul al II-lea, într-o scrisoare, îi spunea papei Victor că în unele Biserici se postește pe parcursul întregii Săptămâni Sfinte. Postul pascal s-a extins apoi, în secolul al IV-lea, cuprinzând 40 de zile înaintea Paștelui, dobândind uneori forme foarte aspre. Poate că mulți dintre dumneavoastră vă amintiți cum bunicii sau chiar părinții treceau prin cenușă în seara de lăsatul secului multe dintre vasele din bucătărie, pentru a nu mai pune în ele grăsimi și de multe ori chiar produse lactate până la Paște. Odată cu apariția modernismului, au scăzut aceste exigențe, rămânând doar cea a postului și a abstinței din Miercurea Cenușii și Vinerea Mare, și abstinența de la carne vinerea.

De ce 40 de zile, ar întreba unii? Ei bine, unele numere biblice au dobândit o semnificație particulară, devenind semne, și sunt la rândul lor purtătoare ale unor mesaje. Unul dintre aceste numere este 40. În Cartea Genezei (7,12), în relatarea Potopului, se menționează faptul că ploaia a căzut pe Pământ 40 de zile și 40 de nopți. În Cartea Exodului (24,18), când Moise primește tablele legii, el rămâne pe munte în prezența Domnului 40 de zile și 40 de nopți. În Cartea Numerilor (14,33) se amintește că poporul evreu a fost nomad în Pustiu timp de 40 de ani. În 1Samuel (17,26), filisteanul Goliat îi sfidează pe evrei 40 de zile, până ce soseșe în tabără tânărul David. În 1 Regi (19,8), Ilie înaintează în deșert 40 de zile și 40 de nopți, după ce s-a hrănit cu pâinea și apa primită de la Domnul. Evanghelistul Matei (4,1-11) relatează că înainte de a-și începe activitatea publică, Isus a petrecut 40 de zile și 40 de nopți în pustiu, postind, rugându-se și rezistând ispitelor. Așadar, acest număr, 40, măsoară înainte de toate un interval de timp în care poporul evreu sau un reprezentant al său a fost pus la încercare. Această încercare pe de o parte întărește în credință, iar pe de altă parte ne arată că doar Dumnezeu este salvarea noastră. Biserica, în orânduirea Postului, a preluat acest simbolism, și propune intervalul de 40 de zile dinaintea Paștelui ca un timp de convertire, de întărire în credință, în amintirea Botezului nostru, dar și ca amintire a celor 40 de zile trăite de Isus în pustiu, înainte de a începe viața publică, interval în care a fost ispitit de cel rău pe toate planurile, însă el a învins ispita. În Biserică, hainele violet ale preotului exprimă penitența la care suntem invitați cu toții; aceeași invitație ne este transmisă și de lipsa decorațiunilor florale, a cântărilor Gloria și Aleluia.

Suntem de asemenea invitați să acceptăm impunerea cenușii pe capetele noastre, recunoscând că suntem păcătoși, iar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă. Folosirea liturgică a cenușii provine din vremurile Vechiului Testament. Cenușa simbolizează doliu, mortificare și pocăință. În cartea Esterei, Mardoheu și-a pus sac și cenușă când a aflat de hotărârea regelui de a omorî poporul evreu (Est 4,1). Iob a făcut pocăință în sac și cenușă (Iob 42,6). Profețind captivitatea babiloniană a Ierusalimului, Daniel a scris: “Și mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune și în rugi fierbinți, cu post, sac și cenușă” (Dan 9,3). Și Isus a făcut referință la cenușă: “Dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și cenușă s-ar fi pocăit” (Mt 11,21). Primind cenușa pe capetele noastre, noi de fapt recunoaștem condiția noastră de oameni păcătoși, acceptăm în mod indirect această realitate a morții temporare; devenim conștienți că împărăția acestei lumi trece, ne străduim să trăim împărăția lui Dumnezeu acum și așteptăm împlinirea ei în ceruri. Suntem adesea aproape pe nesimțite determinați să gândim că tot ceea ce avem sau am realizat cu forțele noastre este meritul nostru. Prin impunerea cenușii Domnul ne invită să considerăm că totul vine de la el. Dacă stăm bine să analizăm, cu ce suntem noi mai buni decât cei care poartă în trupul lor un handicap, decât cei care ar dori să vadă lumina soarelui, dar nu pot, decât cei care ar voi să muncească dar nu pot, sau cărora pământul nu le mai produce nimic.

Poate că de multe ori în timpul Postului ascultăm predicile sau citim pasajele evanghelice și le aplicăm cu ușurință mesajul la alții. Ne putem gândi la multe persoane care ar trebui să se convertească. Totuși, această chemare la pocăință ni se aplică înainte de toate nouă. Isus a predicat adesea în sinagogi și în Templu. El le predica celor care mergeau la biserică și celor care lucrau în biserică. Chemarea la pocăință nu a fost adresată doar păcătoșilor de afară. Mesajul de pocăință este și pentru liderii și membrii Bisericii. Este pentru mine și pentru tine.

Vă întrebați probabil, dar noi ce avem de făcut? Să venim în fiecare miercuri și vineri la calea crucii și apoi la Liturghie? Și aceasta, aș răspunde. Dar nu-i suficient? Ei bine, nu. Așa cum însuși papa ne invită în mesajul din acest an, suntem invitați să nu uităm cele trei mari dimensiuni ale convertiri: postul, pomana și rugăciunea, trecând de la formă lor goală și lipsită de conținut la adevăratul post, la adevărata pomană, la adevărata rugăciune.

Postul nu înseamnă doar a mânca mai puțin și cu aceasta gata, mi-am făcut datoria; iar uneori postim din motive dietetice. Renunță la tot ceea ce te împiedică să-i redai lui Dumnezeu primul loc în viața ta! Postește de la televizor și Internet pentru a dedica mai mult timp în favoarea a ceea ce contează infinit mai mult. Postește față de orice altă realitate căreia îi suntem sclavi, indiferent de numele pe care îl poartă: fumat, alcool etc. Postul e semnul că știm să trăim din cuvântul lui Dumnezeu, e semnul abstinenței noastre de la păcat, e semnul voinței noastre de ispășire. “Nu doar cu pâine trăiește omul, dar cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Ce frumos ar fi, cum spune papa, dacă aceste renunțări ale noastre, s-ar transforma în pomană pentru alții.

Și astfel ajungem la a doua formă de penitență, Caritatea, pomana ca și fruct al postului și al jertfelor. Ea înseamnă de fapt a-i înapoia lui Dumnezeu ceea ce el ne-a dat gratis. E semnul că nu banul face viața omului. Îl puteți întreba pe un bolnav: la ce-i folosesc banii, dacă-i lipsește sănătatea și veți vedea. Pomana este semnul încrederii noastre în Domnul care are mereu grijă de noi. A împărți timpul tău cu cel care e singur, a împărți ceea ce ai primit cu cei care au atât de puțin, a împărți credința ta în Dumnezeu cu cei care încă o mai caută, aceasta e adevărată pomană. Important nu e cât dăm, ci mai degrabă iubirea pe care o punem în ceea ce oferim. Dacă cineva se uită la cantitate se pierde. Și în timp ce vorbește despre foame, cineva lângă el moare. Foamea nu e numai după pâine. Există foame de iubire. De a fi iubiți. De a iubi. Teribilă foame e foamea de iubire! Singurătatea: O altă foame teribilă!

Iar cea de-a treia formă de penitență e rugăciunea. Nu o simplă înșiruire de cuvinte. Este în primul rând rodul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. E întâlnire personală cu Domnul care ne ascultă. Este un impuls al inimii, o privire îndreptată spre Dumnezeu. Înseamnă a-l găsi pe prietenul tău Isus acolo unde se află: la Liturghie și în Tabernacol, înseamnă a regăsi sacramentul Milostivirii.

În felul acesta, prin post, pomană și rugăciune ne reînnoim datoriile noastre de la Botez și vom putea face trecerea spre viața nouă a lui Isus, Domnul înviat. La capătul acestui post nu se află durerea necruțătoare a morții, ci viața nouă, o viață de oameni înviați, salvați și învingători ai morții. Ne așteaptă o bucurie nesfârșită, acel strigăt de bucurie pe care-l vom auzi în noaptea Paștelui.

Dar nu se poate ajunge la bucuria Învierii fără a parcurge drumul crucii. Nu există înviere fără cruce, așa cum nu există viață fără cruce. Crucea face parte din viața omului, iar fără cruce viața omului ar fi o caricatură. Ați observat, Cristos a mântuit lumea nu în momentul în care predica, nu în momentul în care făcea minuni, ci în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. De la Cristos încoace nu există mântuire fără cruce. Iar ucenicul, creștinul nu poate merge pe altă cale, decât pe cea trasată de învățătorul său, calea crucii.

De aceea vă invit pe parcusul acestui post să ne apropiem mai mult de crucea Mântuitorului. În fiecare miercuri și vineri vom încerca să aprofundăm diferite momente de pe drumul crucii. Începutul acestei devoțiuni îl regăsim în vremea sfântului Francisc de Assisi. La origini, calea crucii presupunea să mergi în pelerinaj la locurile sfinte. Din moment ce un asemenea pelerinaj a devenit imposibil pentru mulți, reprezentarea stațiunilor căii crucii în biserici reprezintă modul ideal de a ne purta cu gândul și mintea la Ierusalim. Astăzi, aproape toate bisericile dispun de o cale a crucii. Numărul și numele stațiunilor se schimbă radical în diverse ocazii în istoria devoțiunii. Biserica a păstrat memoria vie a cuvintelor și evenimentelor ultimelor zile parcurse de Isus de la Muntele Măslinilor la Muntele Calvar. În fiecare episod de pe parcursul acestui drum se regăsește un mister de har și este cuprins un gest de iubire din partea lui Dumnezeu. Biserica e conștientă că în Euharistie Domnul ei ne-a lăsat memoria sacramentală a trupului și sângelui vărsat pe vârful Golgotei. Participând la Calea crucii, fiecare ucenic al lui Isus trebuie să reafirme propria adeziune la Maestru său. Pentru fiecare dintre noi, rugăciunea Căii Crucii poate deveni momentul prin care putem confrunta viața noastră cu acest dificil și dureros parcurs spre Calvar, pentru ca suferințele, căderile, întâlnirile și cuvintele acestui extraordinar drum să aibă încă forța de a ne sprijini în drumul nostru, “Cine nu ia crucea în fiecare zi și mă urmează nu este vrednic de mine”.

Era în Rusia, după cel de-al doilea Război Mondial. Un soldat neamț, rătăcit, a rămas ascuns vreme îndelungată pe unde a apucat. La un momentdat își face curaj, iese în stradă, ajunge într-o intersecție și întâlnește o bătrână. “Doamnă, nu vă supărați, care-i drumul spre Biserică?” La care bătrâna răspunde: “Domnul meu, la noi orice drum duce la biserică!”. Iubiți frați, ce folos, un drum care nu duce la Biserică, la ce folos Postul Mare dacă drumul nostru nu duce spre Biserică, spre Dumnezeu, ce folos o viață viață fără Dumnezeu. Viața fără Dumnezeu devine o viață fără sens. Vă doresc tuturor, ca fiecare zi a Postului Mare să fie un drum spre biserică, căci ce folos să te zbați, să alergi, să ai de toate, dacă nu îl ai pe Dumnezeu!

Ritul latin