Predici

Tabăra se apără

Liturgia de astăzi se desfăşoară în jurul a două teme neliniştitoare: excluderea; prejudiciul. Cele două realităţi se împletesc între ele şi se condiţionează la rândul lor. Este greu de a lămuri care este cauza şi care este efectul. De a stabili dacă este prejudiciul din care decurge excluderea, sau nu mai degrabă excluderea este cea care alimentează prejudiciul.

În centru domină imaginea taberei. Cu regulamentele sale severe, cu riturile sale, cu ordinele inexorabile de excludere, preocuparea sa obsesivă pentru puritate şi siguranţă, lista de virtuţi de observat pentru a avea dreptul la cetăţenie. Cu conducătorii însărcinaţi de a veghea ordinea şi să alunge afară “mărul putred” (este incredibil cum o formulă, un loc comun stupid, un proverb, să se propage în secole, să reziste netulburat la toate pedagogiile, şi să fie invocată ca adevăr infailibil pentru a legitima tot felul de suspiciuni şi despărţirile cele mai crude şi ipocrite).

Rămânem impresionaţi citind dispoziţiile minuţioase conţinute în Levitic (care în prima lectură ne oferă un exemplu semnificativ), şi emanată ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, cu privire la necesitatea de a evita orice contact cu cel lepros, sau cu cel impur prin excelenţă. Şi mai halucinante sunt prescripţiile elaborate de tradiţia rabinică. Aici confuzia între boală şi vină, contagierea fizică şi impuritatea morală, atinge puncte paroxistice. Raportul cu un lepros “pângărea” în acelaşi mod ca şi contactul cu un cadavru. Leprosul era considerat ca un mort. Iată de ce vindecarea sa eventuală lua conotaţiile unei învieri adevărate şi propriu zise.

Respingerea primirii

Desigur, este trist să constatăm cum într-o comunitate se apucă aproape totdeauna pe calea cea mai uşoară “a respingerii” elementului străin care deranjează, creează probleme, reprezintă o ameninţare pentru linişte, în loc să producă anticorpii iubirii şi ale încrederii, şi să aleagă calea dialogului şi a răbdării. Fuga, neîncrederea, refuzul, marginalizarea, închiderea reprezintă soluţia cea mai uşoară, şi predomină, normal, primirea, căutarea, întâlnirea, colocviul.

Aparatul disciplinar prea adesea este mult mai dezvoltat şi sofisticat în toate mecanismele sale, încât nu codul milostivirii este mereu destul de aproximativ şi neglijat. Practica ce conduce la “punerea pe bandă” este urmată cu mult mai multă coerenţă şi rigoare mai mare decât cea a iertării evanghelice. Legalitatea contează mai mult decât fraternitatea, şi chiar decât omenia. Ne gândim că totul este la loc în tabără după ce au fost alungaţi rebelii, cei ce nu sunt în regulă, cei care ne tulbură. Şi nu-şi dau seama că pentru a fi cu adevărat în pacea şi în ordinea voite de Dumnezeu, tabăra trebuie “să facă loc” celor înlăturaţi.

Călăuzele autorizate ar vrea să ne facă să credem că în tabără totul funcţionează perfect, dar te împiedică cu toate mijlocele de a asculta glasul celor ce stau afară. Se întâmplă chiar ca vreun curajos care nu se mulţumeşte să strige numele lui Dumnezeu în interior ci vrea să o scoată afară, între cei rătăcitori şi loviţi, descoperind în ei conştiinţa demnităţii proprii şi a valorii proprii, la reintrare să găsească poarta taberei barată. Primirea “nocturnă” imaginată de Francisc de Assisi – necioplită, “pălmuită”, şi ciomăgită – este cea trăită real pe propria piele de sfânta Giovanna Antida Thouret, pot fi emblematice în această privinţă. Chiar admiţând că anumite comportamente ale celor discriminaţi sunt reprobabile, rămâne să ne întrebăm dacă atitudinile luate de cei care stau baricadaţi în tabără, şi ale autorităţilor care se obligă să-i “tuteleze”, sunt conforme cu Evanghelia.

Voinţa lui Dumnezeu nu este voinţa lui Dumnezeu…

Printre toate impunerile, cea mai crudă era desigur cea care impunea pe lepros să “proclame” propria impuritate: “…Va purta veşminte sfâşiate, şi capul acoperit, îşi va acoperi barba şi va merge strigând: “Necurat! Necurat!”. Ca şi cum şi-ar impune datoria de a avertiza pe ceilalţi de propria periculozitate socială, să-i pună în gardă faţă de propria persoană “infectată”, şi să-i invite să stea la distanţă. Este vorba de un mecanism pervers, prin care un sărman dizgraţiat trebuie să se convingă – aşa cum sunt deja convinşi ceilalţi – că la rădăcina tuturor necazurilor sale este o vină personală. Că este toată vina sa. Şi că oricum acea situaţie mizerabilă este voinţa lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungă să admită că este drept aşa. Este just ca cel bătrân, neproductiv, să nu mai găsească loc în familie. Este drept ca să trăiască în singurătate. Este drept ca alţii să te uite, să nu aibă timp pentru tine. Este drept ca în azil cel bătrân să fie considerat ca un lucru inert… Este drept ca cel care tulbură odihna să fie ţinut cât mai departe posibil. Este drept ca cel care invocă dreptatea să nu poată auzi propriul glas. Este drept ca viaţa şi producţia în tabără să nu aibă de suferit piedici sau complicaţii din vina ta.

Acestei logici crude a egoismului şi ipocriziei, chiar susţinută de actele justificative oferite de religia liber-cugetătorilor, se opune celei a lui Isus. Care nu spune leprosului: “Este drept ca tu să accepţi condiţia ta dezonorantă din motive de sănătate publică şi pentru salvarea sufletului tău”, ci îi aruncă în faţă: “Vreau, vindecă-te”. Nu îl sfătuieşte “ai răbdare, suportă”. Că îl face să înţeleagă: “Eu nu accept, nu pot suporta ca tu să continui să fii tratat în felul acesta, suportă această discriminare ruşinoasă”.

Şi este de înţeles că sărmanul, constrâns mai înainte să “proclame” condamnarea proprie, să observe puternic nevoia de a merge în jur să “proclame” (unul dintre primii predicatori creştini neoficiali) vestea cea bună a vindecării, călcând porunca tăcerii care i-a fost impusă de Isus. De altă parte, însă, şi Isus încălcase regulile taberei. Leprosul “divulgă faptul” că voinţa lui Dumnezeu este ceva total diferit de cea la care se gândesc şi ar vrea să creadă ei. Voinţa lui Dumnezeu este, în mod paradoxal, ca lepra, nedreptatea, excluderea, prejudecata, să nu fie considerate ca voinţă a lui Dumnezeu… Cea pe care oamenii o declară, din interesul lor şi din comoditatea lor, voinţa lui Dumnezeu este, precis, nu-voinţa lui Dumnezeu.

Birocraţia şi viaţa

“…Du-te, prezintă-te preotului, şi să oferi pentru purificarea ta ceea ce a poruncit Moise spre mărturie”. Mi-ar place să văd feţele acelor birocraţi, când se găsesc faţă în faţă cu leprosul trimis lor, vindecat complet de Isus. Ei trăiesc între hârtii, timbre, formulare. Acum sunt constrânşi să ia act, graţie acelei mărturii descumpănitoare, că timpurile mesianice au sosit. Ei sunt informaţi de tot, dar sunt în afara realităţii, trăiesc într-o altă lume. Se înşală că oficiul lor este centrul universului, şi nu-şi dau seama că sunt despărţiţi de viaţă.

Se gândesc că totul se rezolvă cu ajutorul documentelor, decretelor, regulamentelor, chestionarelor, certificatelor, declaraţiilor, permisiunilor, notificărilor, reclamelor, rapoartelor. Şi nu observă că a vindeca, a salva, a reda speranţa, a reface o existenţă, este altceva. Că o persoană nu poate fi fixată într-o practică. Că nu rezolvi nici o problemă dacă o reduci la un “caz”. Că minunea intervine fără timbre şi autorizaţii. Aceştia se simt perfect în largul lor când este vorba de a observa răul, a decreta excluderea, a pronunţa excomunicarea, a dicta reguli precise pentru readmitere, a fixa criteriul pentru recunoaşterea dreptului de a fi din nou ca toţi.

Să nu le cereţi să “recupereze” ceea ce este pierdut, şi nici să încerce să salveze. Nu este treaba lor. Nu intră în competenţa lor. Ei trebuie să aibă mereu mâinile curate, pentru a nu murdări hârtiile. Hârtiile, da, sunt sacre, persoanele un pic mai puţin… Pot să alunge, să umilească, să ignore, să degradeze persoane. Dar vai dacă ar lipsi respectul faţă de hârtii. Cine ştie cum au rezolvat acea situaţie, care nu era conformă cu norma.

Ei, când nu ştiu să se descurce (şi se întâmplă aproape totdeauna, când viaţa reală refuză să intre în schemele birocratice-administrative), dau sentinţe cu gravitate. “Cazul tău este neobişnuit, neprevăzut în procedurile în vigoare… Trebuie să ne gândim…” Şi nu au înţeles că fiecare individ, fiecare problemă este neobişnuită. Ba mai mult, este unică. Ceva ne mai văzut, nici simţit. Imposibil de catalogat, clasificat, fişat, încadrat în schemele prefabricate.

Cine ştie dacă au reuşit să-l facă să reintre în ordine acea vindecare “ne regulamentară”. – Cum ai făcut? La cine ai recurs? – Am întâlnit pe cineva care mi-a spus “vreau ca tu să te vindeci”. – Chiar aşa?… – Nu, m-a şi trimis la voi ca să ştiţi. – Să-l lăsăm să se piardă… – În loc să-l lăsaţi să se piardă, ar fi cazul de a deschide ferestrele şi de a observa că afară este un curent de speranţă…

Şi eu apăr de lepros tabăra mea privată

Trebuie să ne convingem că “logica taberei” continuă să se afirme spectaculos şi astăzi. Dacă ne gândim bine, cei pe care în Europa îi definim extra-comunitari nu sunt oare din “afara taberei”? Fiecare dintre noi apără tabăra privată şi continuă să ţină afară pe cineva din cortul bunăstării proprii, din negoţul propriu, şi chiar de practicile religioase proprii. Să avem curajul de a privi în faţă realitatea, să ne dăm seama că sunt mulţi “leproşi” pe care îi ţinem la distanţă, pentru care simţim dezgust sau indiferenţă, şi în privinţa cărora declanşăm normele de siguranţă sugerate de prejudecăţi.

Cât mă înfurie acei indivizi care se arată scandalizaţi din cauza gratiile mănăstirilor de clauzură şi nu-şi dau seama că, în timp ce de la acele “anacroniste infierate” trec prin drame şi mizerii, probleme şi nelinişti, chinuri şi speranţe, întâlniri şi mesaje de duioşie, ei, oamenii timpului nostru, îşi ţin viaţa lor arestată într-o “clauzură” mai puţin nobilă, datorită căreia se apără cu îndârjire de orice prezenţă incomodă, de orice amestec cu aproapele ne dorit, de orice atentat la bunăstarea lor exclusivă, de orice irupţie a unei realităţi care pune în discuţie obiceiurile lor comode şi mentalitatea de privilegiu. Însăşi persoana lor, în afara cortului lor, tabăra lor (grup, clan, sectă), este o clauzură inviolabilă, fără nici cea mai mică urmă de înţelegere faţă de cei care stau “dincolo”.

Curajul de a spune “vreau acest lucru!”

…Să ne gândim că ar fi suficient curajul de a sălta barajul de protecţie a taberei, sau al cortului domestic (uneori, însă, excluderea poate să fie ameninţată şi din interiorul cortului; se poate alunga cineva condamnându-l la indiferenţă, făcându-l să se simtă străin, respingător, ştergându-l din privirea noastră; “leprosul” chiar dacă stă în apropiere de un cot, dar între noi şi el s-a înălţat zidul de netrecut al refuzului). Trebuie să ne convingem că vindecarea – de singurătate, de anonimat, de lipsa de iubire şi de respect, de disperare – depinde chiar de această afirmaţie: “Vreau acest lucru…”

Îmi vine în minte, în această privinţă, experienţa trăită de Francisc de Assisi, la începutul aventurii sale extraordinare. O relatează el însuşi: “Domnul a permis mie fratele Francisc să încep să fac pocăinţă, pentru că fiind eu în păcatele mele, mi se părea un lucru amar să văd pe leproşi, şi Domnul însuşi m-a condus între ei şi am dobândit cu ei milostivire (feci misericordiam cum illis); şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă pentru suflet şi trup” (Testamento 12).

Francisc devine creştin, chiar înainte de a fi uman, când se descoperă capabil de a fi mişcat, de a fi atins în suflet, simte o contopire a sângelui, pentru tot ceea ce priveşte omenirea. Francisc a descoperit în afara taberei din Assisi “locul omului”. Şi s-a lăsat condus acolo. Francisc, înainte, vagabonda pe străzile goale ale vieţii. Şi iată-l acolo, în mijlocul leproşilor, al celor excluşi. Şi începe să trăiască pe scara umană şi creştină. Francisc descoperă calea sa în afara taberei, când întâlneşte pe un altul. Francisc îl află pe Dumnezeu când, călcând regulile societăţii, “se milostiveşte” de cei leproşi.

Nu numai o chestiune de carne

Paul, în Prima sa scrisoare către creştinii din Corint (lectura a doua) dedică trei capitole la o chestiune privitoare la legitimitatea de a mânca cărnurile jertfite idolilor sau nu. În tratarea a ceea ce – după sensibilitatea noastră actuală – ar putea părea o problemă marginală, decurg totuşi unele observaţii şi norme de comportament valabile şi pentru noi. Indicăm câteva motive.

- “Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, faceţi totul pentru gloria lui Dumnezeu”. Adică: îndreptaţi orice lucru către Dumnezeu. Este vorba de principiul fundamental al libertăţii interioare. “Ascultarea Spiritului face să se nască în noi un fel de simţ care ne luminează despre ceea ce îndepărtează sau ne apropie de Dumnezeu” (Andre Seve).

- Totuşi trebuie să ţinem cont de cei slabi, să arătăm înţelegere în privinţa lor. Aşa cum trebuie respectaţi şi persoanele chinuite de scrupule, care, pe lângă faptul că simt o teamă de a cădea în mânia divină din cauza celor mai mici infracţiuni, riscă să transforme viaţa lor de aici de pe pământ într-un infern.

- “…Fără a căuta folosul meu ci al multora”. Este necesar să depăşim interesele proprii, ideile proprii, obiceiurile proprii. Numai având prezenţi “pe cei mulţi”, se relativizează micile probleme de ordin practic şi nu ne lăsăm măcinaţi în dispute meschine. Ca şi cum ar spune: să nu ne pierdem într-o chestiune de cărnuri…

- Să împăcăm libertatea şi caritatea, pentru a nu rupe firele fragile ale unui dialog universal, este posibil numai cu privire la un model.

“Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos”. Paul se propune, fără falsă modestie, ca exemplu. Dar o face cu conştiinţa că, prin comportamentul său, creştinii îl pot urma pe Cristos însuşi. Apostolul este deplin conştient că acea recomandare îl implică personal, îl constrânge la coerenţă, îl obligă să dea ilustraţii practice deosebit de convingătoare.

Încheiem cu îndemnul: “Nu fiţi un scandal…” Am putea traduce: nu fiţi o piedică pentru nimeni. Astăzi sunt formule un pic prea abuzive pentru a nu da de bănuit, ca “a merge în întâmpinarea”, sau “a face un drum împreună”. Poate ar fi important, înainte de toate de a nu da scandal…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin