Start > Ritul latin > Între plângere și slujire

Între plângere și slujire

14 February 2009
980 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a de peste an (Anul B)

Sclavie și gratuitate

Poate este chiar prea banal de a opune zilele “mai iuți decât o suveică ale lui Iob cu ziua lungă trăită de Isus la Cafarnaum. Și tot atât de simplu de a sublinia contrastul dintre “a se răsuci până în zori”al lui Iob și de a se scula “când mai era întuneric” pentru a merge la rugăciune, din partea Învățătorului. Agitația neliniștită a lui Iob nu este pusă în raport cu activitatea (așa cum se întâmplă adesea cu noi). De altfel apar, cel puțin superficial, în liturgia de astăzi, două alte atitudini contrare. Iob – care mai înainte a cunoscut bunăstarea – se plânge de condiția actuală, asemănătoare cu cea a unui sclav. Paul, în schimb, mărturisește cu o satisfacție evidentă că s-a făcut sclav în mod voluntar pentru cauza Evangheliei.

Oricum, pe de o parte drama personală a lui Iob – care, cel puțin, are curajul de a privi în față declinul propriu spre moarte, în timp ce noi tindem să îndepărtăm gândul de la acea ultimă limită a existenței noastre – rămâne contrastul de fond dintre sclavie și gratuitate. Isus ne eliberează de toate formele de sclavie. Posedatul eliberat în sinagogă, dar și soacra lui Simon eliberată de febră, și numeroși bolnavi vindecați la poarta cetății, sunt expresia cea mai evidentă a eliberării. Isus a fost trimis de Tatăl să rupă cătușele, să rupă cercul necesității, să sfărâme mecanismele inexorabile ale fatalității, “să pună pe picioare” resemnarea inertă.

Boala poate să fie o sclavie. Dar și preocuparea pentru succes (care se manifestă, de exemplu, în apostoli care nu-i iartă lui Isus că renunță la popularitate) este o sclavie. Isus opune sclaviei egoismului libertatea iubirii și a slujirii. Răspunde la preocuparea pentru eficiență, la logica de fier a producției, cu provocarea scandaloasă a gratuității. Contestă “prezențialismul” discipolilor cu alegerea singurătății.

Construirea unei zile în armonie

Putem organiza ziua noastră după exemplul Învățătorului: rugăciunea comună, învățare, responsabilități familiare, obligații de prietenie, activități în favoarea aproapelui, și retragere în pustiu… Un vis imposibil. Aproape niciodată nu reușim să împăcăm toate aceste lucruri. Observăm un dezechilibru evident în cursul existenței noastre. Și pentru că, spre deosebire de Iob care observă speriat “scurgerea” suveicei înnebunite, noi ne încăpățânăm să alergăm după ea, sau de-a dreptul s-o întrecem.

Este sigur că Isus nu intenționează să ne dea rețeta pentru a alcătui ziua noastră în mod satisfăcător și armonios ca a sa.

Noi trebuie, cu luciditate și curaj, să potrivim segmentele diferite. Armonia nu este niciodată realizată o dată pentru totdeauna. Nu este o problemă de dozare (atâta rugăciune, atâta pentru preocupările materiale, atâta pentru destindere și atâta pentru atenția față de alții). Trebuie să observăm, din când în când, fisurile, să fim conștienți de dezechilibrele noastre, să observăm compromisurile noastre, să constatăm lipsa noastră de echilibru, și să recompunem cu răbdare unitatea. O zi “plină” poate da o senzație dezolantă de gol, când ne limităm să punem laolaltă numărul mare de lucruri posibile, să rezolvăm repede gâfâind mii de acțiuni. Nu este nimic care să țină laolaltă diferitele fragmente.

Desigur, în multe circumstanțe, trebuie să spunem “nu”, așa cum a făcut Isus în privința lui Petru și a tovarășilor săi.

De multe ori trebuie să ne negăm, pentru a deveni diferiți. Este necesar, adesea, să răspundem “în alt fel”. Nu totdeauna singurătatea este o fugă. Și de prea multe ori activitatea frenetică poate fi o fugă de responsabilitate. Rugăciunea nu este în mod necesar o evadare. Poate să fie o implicare care este absență (absență față de noi, înainte de toate).

A merge în deșert pentru a trece “în altă parte”

Este impresionantă hotărârea finală a lui Isus: “Să mergem în altă parte…” S-a lăsat “scos” de discipoli, dar nu capturat de ei. Părăsește deșertul, totuși programul său nu coincide pentru nimic cu cel al prietenilor. Și în aceasta se arată pe deplin liber. Nu cedează în fața entuziasmelor facile. Nu alergă la chemarea succesului. Nu se preocupă de popularitatea pe care a câștigat-o în ziua precedentă.

Isus nu se lasă întemnițat de mecanismele mașinii organizatoare. Astăzi am spune: nu ține cont de programările, de pregătirile, de aparatele, de echilibrele diplomatice, de exigențele propagandistice. El pleacă “în altă parte în satele vecine”. Să întâlnească oameni acolo este așa cum este, în lumea pe care o vrea el, și nu cum stabilesc alții. Merge să vadă și să spună ceea ce este de văzut și de spus, și nu ceea ce este fixat în oficiile competente. Din piață trece în deșert. Și din deșert trece “în altă parte”. Isus este de-a dreptul greu de prins, imprevizibil, neașteptat, absolut de neprogramat.

“Pentru aceasta am venit într-adevăr…” (literal: “am ieșit”). A venit precis pentru a fi în permanență “în altă parte”. Misterul iubirii și al libertății constă în ieșirea din toate schemele pregătite. Eu nu aș ști să spun, în acest moment, unde stă Isus. Sunt sigur numai că nu este aproape niciodată acolo unde mă aștept să-l găsesc, sau unde îl pun eu. Este cu siguranță “în altă parte”. El a “ieșit” de la Tatăl și continuă să “iasă” din programele elaborate de oameni și din așezările lor.

Nu au reușit nici apostolii să-l țină. Să nu ne închipuim că îl sechestrăm noi în cărți, în schemele puse cu grijă la punct, în statistici, în previziunile ponderate, în planurile de muncă, în discursuri oficiale. Și, mai ales, să ne scoatem din cap ideea că îl vom putea angaja pentru “operele” noastre. În privința predicii sale, apare suspiciunea că este de regulă “în afara temei”. Oricum, discursurile nu le pregătea desigur când stătea în Casa Tatălui în cer. Au țâșnit în clipa în care întâlnea chipuri, se lăsa întrebat de așteptările oamenilor, intra, neanunțat, “în satele” de aici de pe pământ. Isus ar putea să apară “nepregătit”. În realitate, pregătirea sa, în afara colocviului cu Tatăl, de frecventarea deșertului, era asigurată de coborârea sa până în adâncul situațiilor oamenilor, de “întruparea” sa continuă.

Să vorbim despre soacră

Ar fi cazul să acordăm un pic de atenție respectuoasă soacrei lui Simon, așa cum i-a oferit și Isus. Aproape totdeauna, de fapt, episodul vindecării sale minunate, devine pretextul pentru a vorbi despre cine… nu era (sau, cel puțin, nu intra) și pentru diferite divagații. Mulți, de exemplu, continuă să pună întrebarea impertinentă: și soția unde s-a sfârșit? Ce face? (mai bine, ce nu face?).

Cineva, după Sfântul Ieronim, sugerează că Simon a rămas văduv. Explicația, totuși, este contrazisă de o afirmație a Sf. Paul (1 Cor 9,5), după care soția îl urma pe Petru în timpul primelor călătorii misionare. Aici, poate, se uită că Marcu nu are nici o intenție de a ne prezenta un cadru complet de viață familiară. El este interesat despre o minune și de consecința sa imediată. Pentru dovedirea vindecării care a avut loc, pune în scenă soacra care slujește, ignorând soția, și aceasta pentru simplul motiv că febra o avea soacra nu soția lui Petru…

Normal, atunci când Marcu relatează asemenea evenimente minunate, urmează o schemă fixă, articulată astfel: 1 – Descrierea detaliată a bolii: durata, gravitatea, neputința medicilor, scepticismul în privința posibilității vindecării, diferite circumstanțe. 2 – Credința cerută de Isus pentru a salva – a vindeca. 3 – Intervenția lui Isus caracterizată de o simplitate extremă (un cuvânt sau un gest). 4 – Efectul provocat: aproape mereu instantaneu. 5 – Efectul asupra celor prezenți: uimire, admirație, răspândirea “cuvântului”.

Aici, să spunem adevărul, par să lipsească elementele 1, 2, 5. Și nu este puțin. Și totuși, citirea textului printre rânduri, este totul. Apare fundamentală notația “i-au vorbit despre ea”. Nu evanghelistul face o descriere a bolii, ci sunt prietenii care îl informează pe Isus. Dar, în afara elementului 1, în fraza “i-au vorbit despre ea” se poate citi, cel puțin implicit, chiar și credința (elementul 2): nu se limitează să-l informeze. Într-un anumit sens, îl pun la curent, pentru a-l însărcina, într-o atitudine de încredere, după cele văzute în sinagogă.

În privința uimirii și a divulgării faptului (elementul 5), totul este amânat un pic mai târziu, în episodul următor. Oamenii aduc, plini de speranță, pe cei bolnavi, pentru că au știut și l-au admirat. Expresia, apoi, “o ridică” s-ar putea traduce mai bine cu “a înălțat-o”. Verbul grec, de fapt este egheiren, este folosit pentru a indica învierea morților. Comunitatea primară, deci, putea citi episodul în cheie de înviere baptismală. Interesantă este și notația de încheiere: “Și ea a început să-i slujească”. Slujirea oferită lui Cristos și alor “săi” devine astfel modul adoptat de persoana vindecată pentru a mulțumi.

Cineva vede aici întruchiparea femeii ca celebranta unei liturgii familiare însoțite de gesturi și de ocupații zilnice. Tot în cheie simbolică, E. Schweizer găsește în schimb “forma specifică de urmare feminină”. Ca și cum s-ar spune că preoția femeii ar consta în celebrarea exclusivă printre cratițe. Nu sunt de acord. Mie mi se pare că slujirea lui Cristos și a fraților, sau lui Cristos în frați, constituie forma obligatorie a oricărei urmări. Creștinul este unul care trece de la boală la slujire, imitând pe Acela care a spus: “Nu am venit să fiu slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10, 45). Cât privește liturgia cratițelor, nu este un privilegiu exclusiv pentru nimeni, ci rămâne mereu la dispoziția tuturor (inclusiv a acelora care își duc viața teoretizând “rolul specific al femeii”, și nu sunt în stare nici să pregătească o cafea).

A pune pe picioare pentru a învăța să stăm în picioare

“O ridică prinzând-o de mână”. După ce a pus-o pe picioare pe soacră, după puțin timp Cristos va repeta același gest în privința lui Petru care era gata să se înece: “…Și îndată Isus i-a întins mâna, l-a apucat…” (Mt 14,31) S-ar spune că este o boală de familie: a nu reuși să stea în picioare. Nu: nu numai familia lui Simon. Din fericire este o mână de care ne putem prinde. O mână care, pe lângă că ne înalță, ne ajută să mergem.

Da, trebuie să învăț această lecție: un creștin stă în picioare numai dacă merge. Dacă se oprește, pierde echilibrul. Și merge numai grație unei mâini. Mai mult. Petru va învăța să repete același gest pe care l-a văzut făcut prima oară în casa sa din Cafarnaum: “…Nu am aur nici argint, dar ceea ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, umblă. Și prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat” (Fap 3, 6-7). Biserica, dacă vrea să fie cu adevărat “casa mântuirii”, trebuie să învețe să facă acest gest foarte simplu: să pună pe picioare… O Biserică se susține numai dacă este capabilă să pună pe picioare.

Stilul evanghelizatorului

Fragmentul care a fost proclamat astăzi (lectura a doua), reprezintă o digresiune personală din Prima Scrisoare către Corinteni. Paul precizează că nu a luat o decizie autonomă, ci a primit o însărcinare precisă, obligatorie. Iată de ce evanghelizarea reprezintă pentru el o datorie, de-a dreptul o necesitate (o ananke; cineva traduce nimic mai puțin ca o “fatalitate”). Ca și cum ar spune: sunt constrâns, nu pot face altfel. Este destinul meu. Și iată și de ce el se achită de această îndatorire în mod gratuit. Deorece nu datorează nimic la nimeni, apostolul este în stare de “a se face slujitorul tuturor” cu o absolută libertate. Metoda sa misionară, departe de a-l face să-și asume forme strâmbe de colonialism evanghelic, îl conduce să se facă “totul pentru toți”.

Ritul latin