Predici

Sclavie şi gratuitate

Poate este chiar prea banal de a opune zilele “mai iuţi decât o suveică ale lui Iob cu ziua lungă trăită de Isus la Cafarnaum. Şi tot atât de simplu de a sublinia contrastul dintre “a se răsuci până în zori”al lui Iob şi de a se scula “când mai era întuneric” pentru a merge la rugăciune, din partea Învăţătorului. Agitaţia neliniştită a lui Iob nu este pusă în raport cu activitatea (aşa cum se întâmplă adesea cu noi). De altfel apar, cel puţin superficial, în liturgia de astăzi, două alte atitudini contrare. Iob – care mai înainte a cunoscut bunăstarea – se plânge de condiţia actuală, asemănătoare cu cea a unui sclav. Paul, în schimb, mărturiseşte cu o satisfacţie evidentă că s-a făcut sclav în mod voluntar pentru cauza Evangheliei.

Oricum, pe de o parte drama personală a lui Iob – care, cel puţin, are curajul de a privi în faţă declinul propriu spre moarte, în timp ce noi tindem să îndepărtăm gândul de la acea ultimă limită a existenţei noastre – rămâne contrastul de fond dintre sclavie şi gratuitate. Isus ne eliberează de toate formele de sclavie. Posedatul eliberat în sinagogă, dar şi soacra lui Simon eliberată de febră, şi numeroşi bolnavi vindecaţi la poarta cetăţii, sunt expresia cea mai evidentă a eliberării. Isus a fost trimis de Tatăl să rupă cătuşele, să rupă cercul necesităţii, să sfărâme mecanismele inexorabile ale fatalităţii, “să pună pe picioare” resemnarea inertă.

Boala poate să fie o sclavie. Dar şi preocuparea pentru succes (care se manifestă, de exemplu, în apostoli care nu-i iartă lui Isus că renunţă la popularitate) este o sclavie. Isus opune sclaviei egoismului libertatea iubirii şi a slujirii. Răspunde la preocuparea pentru eficienţă, la logica de fier a producţiei, cu provocarea scandaloasă a gratuităţii. Contestă “prezenţialismul” discipolilor cu alegerea singurătăţii.

Construirea unei zile în armonie

Putem organiza ziua noastră după exemplul Învăţătorului: rugăciunea comună, învăţare, responsabilităţi familiare, obligaţii de prietenie, activităţi în favoarea aproapelui, şi retragere în pustiu… Un vis imposibil. Aproape niciodată nu reuşim să împăcăm toate aceste lucruri. Observăm un dezechilibru evident în cursul existenţei noastre. Şi pentru că, spre deosebire de Iob care observă speriat “scurgerea” suveicei înnebunite, noi ne încăpăţânăm să alergăm după ea, sau de-a dreptul s-o întrecem.

Este sigur că Isus nu intenţionează să ne dea reţeta pentru a alcătui ziua noastră în mod satisfăcător şi armonios ca a sa.

Noi trebuie, cu luciditate şi curaj, să potrivim segmentele diferite. Armonia nu este niciodată realizată o dată pentru totdeauna. Nu este o problemă de dozare (atâta rugăciune, atâta pentru preocupările materiale, atâta pentru destindere şi atâta pentru atenţia faţă de alţii). Trebuie să observăm, din când în când, fisurile, să fim conştienţi de dezechilibrele noastre, să observăm compromisurile noastre, să constatăm lipsa noastră de echilibru, şi să recompunem cu răbdare unitatea. O zi “plină” poate da o senzaţie dezolantă de gol, când ne limităm să punem laolaltă numărul mare de lucruri posibile, să rezolvăm repede gâfâind mii de acţiuni. Nu este nimic care să ţină laolaltă diferitele fragmente.

Desigur, în multe circumstanţe, trebuie să spunem “nu”, aşa cum a făcut Isus în privinţa lui Petru şi a tovarăşilor săi.

De multe ori trebuie să ne negăm, pentru a deveni diferiţi. Este necesar, adesea, să răspundem “în alt fel”. Nu totdeauna singurătatea este o fugă. Şi de prea multe ori activitatea frenetică poate fi o fugă de responsabilitate. Rugăciunea nu este în mod necesar o evadare. Poate să fie o implicare care este absenţă (absenţă faţă de noi, înainte de toate).

A merge în deşert pentru a trece “în altă parte”

Este impresionantă hotărârea finală a lui Isus: “Să mergem în altă parte…” S-a lăsat “scos” de discipoli, dar nu capturat de ei. Părăseşte deşertul, totuşi programul său nu coincide pentru nimic cu cel al prietenilor. Şi în aceasta se arată pe deplin liber. Nu cedează în faţa entuziasmelor facile. Nu alergă la chemarea succesului. Nu se preocupă de popularitatea pe care a câştigat-o în ziua precedentă.

Isus nu se lasă întemniţat de mecanismele maşinii organizatoare. Astăzi am spune: nu ţine cont de programările, de pregătirile, de aparatele, de echilibrele diplomatice, de exigenţele propagandistice. El pleacă “în altă parte în satele vecine”. Să întâlnească oameni acolo este aşa cum este, în lumea pe care o vrea el, şi nu cum stabilesc alţii. Merge să vadă şi să spună ceea ce este de văzut şi de spus, şi nu ceea ce este fixat în oficiile competente. Din piaţă trece în deşert. Şi din deşert trece “în altă parte”. Isus este de-a dreptul greu de prins, imprevizibil, neaşteptat, absolut de neprogramat.

“Pentru aceasta am venit într-adevăr…” (literal: “am ieşit”). A venit precis pentru a fi în permanenţă “în altă parte”. Misterul iubirii şi al libertăţii constă în ieşirea din toate schemele pregătite. Eu nu aş şti să spun, în acest moment, unde stă Isus. Sunt sigur numai că nu este aproape niciodată acolo unde mă aştept să-l găsesc, sau unde îl pun eu. Este cu siguranţă “în altă parte”. El a “ieşit” de la Tatăl şi continuă să “iasă” din programele elaborate de oameni şi din aşezările lor.

Nu au reuşit nici apostolii să-l ţină. Să nu ne închipuim că îl sechestrăm noi în cărţi, în schemele puse cu grijă la punct, în statistici, în previziunile ponderate, în planurile de muncă, în discursuri oficiale. Şi, mai ales, să ne scoatem din cap ideea că îl vom putea angaja pentru “operele” noastre. În privinţa predicii sale, apare suspiciunea că este de regulă “în afara temei”. Oricum, discursurile nu le pregătea desigur când stătea în Casa Tatălui în cer. Au ţâşnit în clipa în care întâlnea chipuri, se lăsa întrebat de aşteptările oamenilor, intra, neanunţat, “în satele” de aici de pe pământ. Isus ar putea să apară “nepregătit”. În realitate, pregătirea sa, în afara colocviului cu Tatăl, de frecventarea deşertului, era asigurată de coborârea sa până în adâncul situaţiilor oamenilor, de “întruparea” sa continuă.

Să vorbim despre soacră

Ar fi cazul să acordăm un pic de atenţie respectuoasă soacrei lui Simon, aşa cum i-a oferit şi Isus. Aproape totdeauna, de fapt, episodul vindecării sale minunate, devine pretextul pentru a vorbi despre cine… nu era (sau, cel puţin, nu intra) şi pentru diferite divagaţii. Mulţi, de exemplu, continuă să pună întrebarea impertinentă: şi soţia unde s-a sfârşit? Ce face? (mai bine, ce nu face?).

Cineva, după Sfântul Ieronim, sugerează că Simon a rămas văduv. Explicaţia, totuşi, este contrazisă de o afirmaţie a Sf. Paul (1 Cor 9,5), după care soţia îl urma pe Petru în timpul primelor călătorii misionare. Aici, poate, se uită că Marcu nu are nici o intenţie de a ne prezenta un cadru complet de viaţă familiară. El este interesat despre o minune şi de consecinţa sa imediată. Pentru dovedirea vindecării care a avut loc, pune în scenă soacra care slujeşte, ignorând soţia, şi aceasta pentru simplul motiv că febra o avea soacra nu soţia lui Petru…

Normal, atunci când Marcu relatează asemenea evenimente minunate, urmează o schemă fixă, articulată astfel: 1 – Descrierea detaliată a bolii: durata, gravitatea, neputinţa medicilor, scepticismul în privinţa posibilităţii vindecării, diferite circumstanţe. 2 – Credinţa cerută de Isus pentru a salva – a vindeca. 3 – Intervenţia lui Isus caracterizată de o simplitate extremă (un cuvânt sau un gest). 4 – Efectul provocat: aproape mereu instantaneu. 5 – Efectul asupra celor prezenţi: uimire, admiraţie, răspândirea “cuvântului”.

Aici, să spunem adevărul, par să lipsească elementele 1, 2, 5. Şi nu este puţin. Şi totuşi, citirea textului printre rânduri, este totul. Apare fundamentală notaţia “i-au vorbit despre ea”. Nu evanghelistul face o descriere a bolii, ci sunt prietenii care îl informează pe Isus. Dar, în afara elementului 1, în fraza “i-au vorbit despre ea” se poate citi, cel puţin implicit, chiar şi credinţa (elementul 2): nu se limitează să-l informeze. Într-un anumit sens, îl pun la curent, pentru a-l însărcina, într-o atitudine de încredere, după cele văzute în sinagogă.

În privinţa uimirii şi a divulgării faptului (elementul 5), totul este amânat un pic mai târziu, în episodul următor. Oamenii aduc, plini de speranţă, pe cei bolnavi, pentru că au ştiut şi l-au admirat. Expresia, apoi, “o ridică” s-ar putea traduce mai bine cu “a înălţat-o”. Verbul grec, de fapt este egheiren, este folosit pentru a indica învierea morţilor. Comunitatea primară, deci, putea citi episodul în cheie de înviere baptismală. Interesantă este şi notaţia de încheiere: “Şi ea a început să-i slujească”. Slujirea oferită lui Cristos şi alor “săi” devine astfel modul adoptat de persoana vindecată pentru a mulţumi.

Cineva vede aici întruchiparea femeii ca celebranta unei liturgii familiare însoţite de gesturi şi de ocupaţii zilnice. Tot în cheie simbolică, E. Schweizer găseşte în schimb “forma specifică de urmare feminină”. Ca şi cum s-ar spune că preoţia femeii ar consta în celebrarea exclusivă printre cratiţe. Nu sunt de acord. Mie mi se pare că slujirea lui Cristos şi a fraţilor, sau lui Cristos în fraţi, constituie forma obligatorie a oricărei urmări. Creştinul este unul care trece de la boală la slujire, imitând pe Acela care a spus: “Nu am venit să fiu slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10, 45). Cât priveşte liturgia cratiţelor, nu este un privilegiu exclusiv pentru nimeni, ci rămâne mereu la dispoziţia tuturor (inclusiv a acelora care îşi duc viaţa teoretizând “rolul specific al femeii”, şi nu sunt în stare nici să pregătească o cafea).

A pune pe picioare pentru a învăţa să stăm în picioare

“O ridică prinzând-o de mână”. După ce a pus-o pe picioare pe soacră, după puţin timp Cristos va repeta acelaşi gest în privinţa lui Petru care era gata să se înece: “…Şi îndată Isus i-a întins mâna, l-a apucat…” (Mt 14,31) S-ar spune că este o boală de familie: a nu reuşi să stea în picioare. Nu: nu numai familia lui Simon. Din fericire este o mână de care ne putem prinde. O mână care, pe lângă că ne înalţă, ne ajută să mergem.

Da, trebuie să învăţ această lecţie: un creştin stă în picioare numai dacă merge. Dacă se opreşte, pierde echilibrul. Şi merge numai graţie unei mâini. Mai mult. Petru va învăţa să repete acelaşi gest pe care l-a văzut făcut prima oară în casa sa din Cafarnaum: “…Nu am aur nici argint, dar ceea ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, umblă. Şi prinzându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat” (Fap 3, 6-7). Biserica, dacă vrea să fie cu adevărat “casa mântuirii”, trebuie să înveţe să facă acest gest foarte simplu: să pună pe picioare… O Biserică se susţine numai dacă este capabilă să pună pe picioare.

Stilul evanghelizatorului

Fragmentul care a fost proclamat astăzi (lectura a doua), reprezintă o digresiune personală din Prima Scrisoare către Corinteni. Paul precizează că nu a luat o decizie autonomă, ci a primit o însărcinare precisă, obligatorie. Iată de ce evanghelizarea reprezintă pentru el o datorie, de-a dreptul o necesitate (o ananke; cineva traduce nimic mai puţin ca o “fatalitate”). Ca şi cum ar spune: sunt constrâns, nu pot face altfel. Este destinul meu. Şi iată şi de ce el se achită de această îndatorire în mod gratuit. Deorece nu datorează nimic la nimeni, apostolul este în stare de “a se face slujitorul tuturor” cu o absolută libertate. Metoda sa misionară, departe de a-l face să-şi asume forme strâmbe de colonialism evanghelic, îl conduce să se facă “totul pentru toţi”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin