Predici

Cred că puţini dintre dumneavoastră aţi avut ocazia să întâlniţi un lepros în carne şi oase. Cei mai mulţi îi cunoaştem pe leproşi din auzite şi din imaginile pe care poate le-am văzut la televizor. Lepra este o boală infecţioasă, recunoscută în mod obişnuit după petele albe ale pielii care a devenit insensibilă la orice stimul extern. Cei drept, mai puţin răspândită în regiunea noastră, această boală face încă multe victime în ţările sărace şi în curs de dezvoltare. Pe vremea lui Isus, această boală nu avea leac.

După cum menţionează şi prima lectură de astăzi, luată din Cartea Leviticului, în lumea ebraică lepra era considerată o boală gravă. Leprosul, deşi viu, prin lege era mort din punct de vedere civil şi religios şi scos în afara societăţii şi a cultului. Expulzat în pustiu, fără relaţii cu nimeni, el este omul aruncat de viu în infernul singurătăţii. Singura lege pe care este obligat să o respecte este aceea de a se autoexclude strigând “Necurat, necurat!” celor care, în mod inevitabil, îl întâlneau.

Deşi leproşilor le era interzis să se apropie de oameni, unul dintre ei trece dincolo de prescripţia legii şi se apropie Isus. Curajul leprosului, care sparge şablonul unei societăţi legaliste, ne transmite că dreptul de a ne apropia de Domnul nu vine din faptul că suntem drepţi sau nedrepţi, frumoşi şi buni. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, iar mizeria noastră nu este un obstacol, ci poate deveni măsură a milostivirii divine. Nu este legea aceia care ne judecă, nici conştiinţa aceea care ne condamnă, ci este Tatăl acela care ne dă viaţă, care ne iubeşte fără măsură, fără condiţii.

Isus îl vindecă pe leprosul din evanghelie de două boli: a) lepra şi b) singurătatea. Mai întâi, pentru a vindeca de singurătate, Isus îl atinge pe lepros. E ca şi cum ar spune: “Pentru mine tu nu eşti un exclus. Te primesc ca pe fratele meu”. În al doilea rând, vindecă boala leprei zicând: “Vreau, vindecă-te!” După două mii de ani de creştinism, sindromul excluderii din societate rămâne încă o lege nescrisă. Este suficient să ne gândim la atâţia părinţi bolnavi, pe care proprii fii i-au lăsat singuri la bătrâneţe şi boală. Ei care ar fi trebuit să fie sprijin şi mângâiere pentru părinţi, devin instrumente ale însingurării. De asemenea, este cazul tinerilor excluşi din cercurile de prieteni, de la locurile de muncă, pe motiv că nu împărtăşesc aceleaşi idei şi nu au aceleaşi gusturi. Zilele trecute circula în mass-media ştirea că o infirmieră creştină a fost suspendată după ce s-a oferit să se roage pentru un pacient. Gestul infirmierei a fost considerat ciudat şi o potenţială jignire pentru alţi pacienţi. Din fericire, după câteva zile, reprezentanţii spitalului au revenit asupra deciziei exprimându-şi sprijinul pentru infirmieră şi pentru cei care au credinţă, pentru ca să continue “să ofere îngrijire de calitate pacienţilor, rămânând fideli propriilor credinţe”.

Astăzi întâlnim în evanghelie un exclus din Biserică. Nu este vorba despre unul care s-a autoexclus, ci unul pe care oamenii l-au exclus şi condamnat la singurătate. Este interesant faptul că Isus îl întâlneşte pe cel exclus, nu pe cel care a parafat excluderea din comunitate. S-a verificat adesea în istoria Bisericii că atunci când creştinii au fost excluşi, când le-a fost înlănţuită libertatea, credinţa lor era parcă mai vie în comparaţie cu perioada în care au trăit în libertate. De asemenea, suferinţa a avut de multe ori capacitatea de a mobiliza, de a-i apropia pe oameni unii de aţii.

Suferinţa celor excluşi va înceta în momentul în care vor întâlni un om asemenea lui Isus, dispus să-i lase să se apropie, un om cu care să poartă împărtăşi experienţa lor, un om care să-i iubească în ciuda slăbiciunii lor. Sunt nenumărate cazurile în care tineri sau chiar adulţi au putut fi reintegraţi în societate abia atunci când şi-au găsit un prieten care să le fie alături.

Nimeni nu i-a respectat pe ceilalţi aşa cum a făcut Isus. El nu spune: Femeia asta e o păcătoasă, uşuratică, ci îi cere apă şi vorbeşte cu ea. El nu spune: Iată o păcătoasă publică, o prostituată cufundată în viciul ei. Ci spune: Ea are mai multe şanse să între în Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care ţin la bogăţia lor şi care se fălesc cu virtutea şi ştiinţa lor. El nu spune: Femeia asta e o adulteră. Ci îi spune: Eu nu te condamn. Du-te şi nu mai păcătui. Şi nu spune: Femeia care vrea să-mi atingă haina e o isterică. Ci o ascultă, îi vorbeşte şi o vindecă. El nu spune: Această bătrână care a pus bani în cutia din templu e o superstiţioasă. Ci spune despre ea că a făcut un lucru extraordinar şi că am face bine să-i imităm gestul dezinteresat. El nu spune: Aceştia nu sunt decât nişte bieţi copii. Ci spune: lăsaţi-i să vină la mine şi încercaţi să fiţi ca ei. El nu spune: Acest om nu e decât un funcţionar corupt care se îmbogăţeşte linguşindu-i pe cei de la putere şi jecmănindu-i pe cei săraci, ci intră în casa lui şi cinează cu el. El nu spune ca cei din jurul său: Orbul acesta ispăşeşte cu siguranţă păcatele sale sau ale părinţilor lui. Ci spune că ne înşelăm gândind astfel şi îi lasă pe toţi înmărmuriţi arătând cât de mult se bucură acel om de favoarea lui Dumnezeu. El nu spune: Acest centurion roman e doar unul dintre cei care ne-au ocupat ţara. Ci spune: Niciodată nu am văzut o asemenea credinţă în Israel. El nu spune: Acest om este un lepros, un necurat, nu mă pătez apropindu-mă de el. Lui însă i se face milă, îi întinde mâna, îl atinge şi îi spune: Vreau, curăţă-te, eşti fratele meu! El nu spune: Acest individ e om fără de lege. Ci îi spune: Astăzi vei fi cu mine în Paradis. El nu spune: Petru e un renegat, pentru că s-a lepădat de mine. Ci îi spune: “Mă iubeşti Petru?” El nu spune: Aceşti mari preoţi nu sunt decât nişte judecători nedrepţi, aceste rege nu e decâto marionetă, acest procuror roman nu e decât o cârpă, mulţimea care mă scuipă nu e decât o adunătură de nerozi, soldaţii care mă maltratează sunt nişte torţionari. Ci spune: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Isus nu a spus niciodată: Nu e nimic bun în acesta, în acela. Iar în zilele noastre n-ar fi spus niciodată: Acesta este un modernist, un om de stânga sau de dreapta, un comunist, un fanatic, un criminal sau un ateu… Pentru el, ceilalţi, oricare ar fi, oricare le-ar fi faptele, statutul, reputaţia, sunt mereu fiinţe iubite de Dumnezeu. Nimeni nu i-a respectat pe ceilalţi aşa cum a făcut Isus. E unic.

Dacă el a procedat aşa, cu atât mai puţin avem noi dreptul de a-i exclude pe alţii; nu avem dreptul să-i ucidem, fie şi moral, pe cei pe care ar trebui să-i apărăm. Datoria noastră a creştinilor este aceea de a fi factori de unitate, de coeziune şi bună înţelegere între oameni. Misiunea noastră nu este aceea de a constata greşelile, răutatea şi lipsurile celorlalţi, ci aceea de a ne apropia de ei, a-i încuraja, a le fi sprijin. Altfel riscăm să devenim ucigaşii acelora pe care ar trebui să-i salvăm. Capii religioşi ai evreilor respectă legea, care doar constata boala, şi devin ucigaşi ai comuniunii, exponenţi ai luptei pentru discriminare şi izolare. De celălaltă parte, Cristos, cu riscul excluderii şi al contaminării, alege apropierea de cei excluşi, vindecarea lor. Această atitudine a sa nu are decât un sigur izvor: iubirea. Iubirea este singura lege capabilă să rupă barierele şi să recreeze comuniunea; iubirea nu doar constată boala, ci şi vindecă rănile trecutului şi regenereze fiinţa bolnavă. Şi astăzi, nedreptatea este ridicată adesea la rang de lege. Furtul este practicat uneori cu acte în regulă. Este suficient să ne gândim la situaţia Bisericii Greco-Catolice, căreia aproape că îi este răpit prin lege dreptul la proprietate şi moştenire; ne gândim la mamele pe care legea le încurajează să-i ucidă pe cei pe care ar trebui să-i apere – proprii copii; ne gândim la minciuna promovată la rang de lege.

Isus se apropie şi-l vindecă pe lepros, deşi ştia că va fi exclus. Îşi asumă excluderea pentru ca un altul să fie inclus. Mai târziu, el va lua asupra sa toate păcatele noastre, pentru ca noi să fim renăscuţi de la moarte la viaţă. Se verifică în societatea de astăzi că cel care săvârşeşte binele, cel care-l proclamă pe Dumnezeu este scos la periferia societăţii şi arătat cu degetul. Juristul, medicul care nu primeşte şpagă este exclus adesea de colegii de breaslă pe motiv că nu corespunde unui pseudocod deontologic. Cel care nu plăteşte, în ciuda profesionalismului de care dă dovadă, reuşeşte cu greu să-şi găsească un loc de muncă. Toate acestea sunt simptomele unei societăţi bolnave, în care binele, dreptatea, frumosul şi adevărul sunt descurajate şi chiar ignorate. Dacă citim cu atenţie evanghelia vedem că excluderea lui Isus vine din partea capilor comunităţii, a celor învăţaţi, care conduceau destinele societăţii, pentru că oamenii simpli aleargă la el din toate părţile. E un semn că oricât am încerca să punem sub obroc şi să stingem fitilul binelui, adevărului, frumosului şi al dreptăţii, acest fitil este la mare căutare şi nu va rămâne ascuns. Omul secolului XXI, sătul de nedreptate, de mizerie morală, de falsitate şi răutate, în ciuda aparenţelor şi a liniilor directoare pe care cei mari ai lumii le impun, caută cu toată fiinţa darul dreptăţii, bucuria frumuseţii, farmecul adevărului şi fascinaţia bunătăţii. Cursul istoriei demonstrează că în ciuda aparenţelor, bunătatea, adevărul, frumuseţea şi dreptatea ies la suprafaţă ca uleiul deasupra apei. Oameni ca Maica Tereza, Martin Luther King etc. demonstrează aceasta. Să nu ne fie teamă să apărăm dreptatea, să mărturisim adevărul, să iubim frumuseţea şi să realizăm binele, pentru că în felul acesta vom face vizibil în lume chipul milostivirii lui Dumnezeu.

Iată ce spunea Maica Tereza de Calcutta:

“Dacă faci binele, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste. Nu contează, tu fă acel bine.

Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat. Nu contează, tu să-l faci.

Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu contează, tu fii deschis şi cinstit.

Ceea ce ai construit ani de-a rândul poate fi distrus într-o clipă. Nu contează, tu construieşte.

Dacă-i ajuţi pe oameni, ei se vor ridica împotriva ta. Nu contează, tu ajută-i.

Dacă dai ce ai mai bun în tine, lumea te va lua în râs, sau chiar la bătaie. Nu contează, tu dă ce ai mai bun în tine”.

pr. Petru Tamaş Ritul latin