Primele două capitole ale Evangheliei după Luca au ca scop să demonstreze creştinilor, că Isus este Mesia, Cel anunţat de profeţii Vechiului Testament. În ele se cântă şi se preamăreşte pe Dumnezeu pentru că în sfârşit, mila Lui s-a arătat în Isus, care a venit pe lume. El a împlinit promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut săracilor şi marginalizaţilor. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca noi să primim darul înfierii, să devenim fiii Săi adoptivi (Gal 4,4-5).

Simeon a aşteptat toată viaţa ca să se împlinească promisiunile pe care Domnul le-a făcut poporului Său. Domnul se arată, dar nu întotdeauna respectă aşteptările noastre. Cine putea să-şi închipuie că marele mântuitor şi eliberator al poporului, s-ar putea arăta sub chip de prunc, ce a ales să se nască într-o familie tânără şi săracă?

Iubiţi credincioşi! Trebuie să învăţăm de la bătrânul Simeon să fim oameni care ştim să aşteptăm. Pentru că Domnul vine şi într-o clipă ne umple inima de bucurie şi pace. Istoria bătrânului Simeon ne învaţă că speranţa de a-L vedea pe Domnul nu se pierde, ci într-o zi se realizează.

Simeon se traduce “Dumnezeu a ascultat”. Spiritul Sfânt era peste el şi de aceea Simeon a respectat Poruncile şi s-a încrezut în profeţia Domnului. Numai oamenii spirituali pot înţelege Biblia şi istoria mântuirii. Braţele lui Simeon sunt simbolul “braţelor”, al aşteptărilor de mii de ani ale poporului Israel, care în sfârşit primesc darul noii vieţi, promise de Domnul. Noi putem aprecia marele dar al vieţii, numai recunoscând că viaţa ne este dată de Dumnezeu.

De la bătrânul Simeon putem să învăţăm că numai cine il vede şi recunoaşte pe Isus Mântuitorul, poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate să ne vindece de frica morţii şi de imaginea falsă a unui Dumnezeu tiran şi acuzator. Trebuie să credem că după moarte nu ne aşteaptă prăpastia întunericului, ci sala luminată a ospăţului veşnic.

În rugăciunea lui Simeon se vorbeşte despre lumină în sens universal, simbol al faptului că mântuirea este pentru toate popoarele.

Simeon ia pruncul în braţe şi proroceşte despre viitorul noului născut. Prin urmare, Maria şi Iosif, care sunt cei mai apropiaţi oameni ai lui Isus, au nevoie de Cuvântul revelaţiei, pentru a putea înţelege ceea ce Dumnezeu, prin Isus, a făcut pentru oameni. Dumnezeu i-a dat lui Isus misiunea mântuirii. Cine Îl va urma se va mântui, cine I se va împotrivi, se va osândi. Poporul Israel – ca de altfel toate popoarele -, se va mântui nu în baza faptului că este “poporul ales”, ci pentru că se va hotărî să-L urmeze pe Isus. Numai cine-L alege pe Isus aparţine cu adevărat poporului ales al lui Dumnezeu.

Cultura noastră îi consideră pe cei vârstnici inutili. Evanghelistul Luca notează rolul lui Zaharia, Elisabeta, Simeon, Ana, Iosif şi Maria în istoria mântuirii. Dintre aceştia, cel puţin cinci erau mai în vârstă. Evanghelia ne spune că sunt cei dintâi care îl primesc pe Isus şi care spun mai departe şi altora vestea naşterii. Primindu-L pe braţele sale, pruncul Isus a devenit mângâietorul celor bătrâni. Primind Lumina de la Dumnezeu la adânci bătrâneţe, Simeon o transmite celor mai tineri, părinţilor lui Isus. În zilele noastre trebuie să recuperăm dialogul cu cei mai vârstnici: în timp ce îi îngrijim în ultima parte a vieţii lor, primim de la ei înţelepciunea care izvorăşte dintr-o lungă experienţă de viaţă.

Prezentarea lui Isus la Templu nu este un simplu act juridic, ci reprezintă cea dintâi dăruire a Sa lui Dumnezeu Tatăl: Iosif şi Maria dăruiesc copilul lor lui Dumnezeu. Prin acest gest de dăruire, de jertfire a copilului lor, părinţii perfecţionează în absolut jertfele de animale din Vechiul Testament. De fapt, ei îl prezintă la Altarul Templului şi îl dăruiesc ca jertfă pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Fenomenul jertfei este logica întregii vieţi a Mântuitorului: El a venit în lume pentru ca să se dăruiască Tatălui, pentru păcatele tuturor oamenilor. Intenţia lui Isus de a se jertfi pentru noi se va materializa în jertfa Sa de pe Cruce.

Iubiţilor! În acest fel ar trebui să se desfăşoare viaţa fiecărui creştin: să fie dăruită tot mai mult lui Dumnezeu Tatăl, după exemplul lui Isus. În fiecare dimineaţă, zi după zi, creştinii ar trebui să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu.

Isus este prezentat la Templu după legea lui Moise. Suntem în faţa unui dar reciproc: Domnul dăruieşte Pruncul familiei din Nazaret iar ea îl dăruieşte Domnului. Şi Ana l-a dăruit Domnului pe fiul ei Samuel. Prin urmare, darurile care ne vin de la Dumnezeu: copiii, viaţa, calităţile personale, trebuie să le restituim Lui, dar îmbogăţite cu aportul nostru. Din acest motiv trebuie să ne îngrijim atât de viaţa noastră cât şi de cea a copiilor noştri. Sensul vieţii umane stă în această dinamică de primire a darului (toate ne vin de la Dumnezeu) şi de restituire a darului (tot ce facem, să facem spre mai mare mărirea lui Dumnezeu).

Fraţilor! Nu ajunge să îi dăruim pe copiii noştri Domnului doar o singură dată, la începutul vieţii lor; trebuie mereu să-i educăm în credinţă. Părinţii sunt cei dintâi evanghelizatori ai copiilor, începând de la lucrurile mici, prin rugăciunile pe care îi învaţă, prin răspunsurile ce le dau întrebărilor lor, prin vorbele care le spun şi prin analizele pe care le fac în prezenţa copiilor. Ştim despre Isus: “Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune şi harul Domnului era peste El”. Mult timp după aceea Isus va spune: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” A-i prezenta pe copii Domnului, a-i educa în credinţă, înseamnă să acceptăm ca datorită alegerilor lor libere, să crească cu respectul cuvenit faţă de Dumnezeu sau chiar să traverseze cu bine perioadele de criză în credinţă.

Iată ce spune un scriitor spiritual: “Atunci când am făcut tot ceea ce ne-a stat în putinţă şi nu mai putem vorbi despre Dumnezeu copiilor noştri, a sosit momentul să-i vorbim lui Dumnezeu despre copiii noştri, adică să ne ruga pentru ei, pentru totdeauna“.

În această zi în care sărbătorim “viaţa consacrată” trebuie să înţelegem că, copiii sunt întotdeauna un dar de la Dumnezeu, că menirea la care fiecare copil este chemat în viaţă este un dar, că este un dar mare din partea Domnului vocaţia la viaţa călugărească si preoţească, spre lauda lui Dumnezeu şi spre binele întregii omeniri.

Simeon este simbolul credinţei poporului Israel, care aşteaptă cu încredere venirea lui Mesia; este constanţa şi perseveranţa multor vârstnici, care ,prin credinţa lor simplă, încă mai frecventează bisericile noastre “lovite” de schimbările radicale ale zilelor noastre; dar Simeon este şi simbolul care aşteaptă, deoarece viaţa este dorinţă, viaţa este căutare, viaţa este aşteptare. Aşteptare a luminii, a mântuirii, a unui sens sfânt care să răspundă nelămuririlor şi întrebărilor noastre.

De multe ori întâlnim persoane care se plâng că nu au ştiut să-şi folosească bine viaţa, care au trebuit să trăiască o viaţă pe care nu au dorit-o şi pe care nu au ales-o în mod liber, care au făcut proiecte care, până la urmă s-au năruit. Lor şi nouă, Simeon ne spune să perseverăm, să credem, să înţelegem că viaţa adevărată este dincolo de viaţa pământească şi este diferită de rezultatele pe care reuşim să le obţinem pe pământ şi de visurile pe care reuşim să le împlinim aici.

Personajele din această Evanghelie sunt de gen masculin şi feminin, semn al faptului că întreaga umanitate are nevoie de mântuire. Maria, Iosif, Simeon şi Ana sunt acele persoane care nu trăiesc doar pentru sine, ci pentru “mângâierea şi eliberarea poporului Israel”, adică pentru mântuirea lumii. Chiar dacă lumea nu-i lua în seamă, ei sunt adevăraţii eroi ai poporului, ai tuturor popoarelor, în special pentru felul în care au trăit şi pentru modul în care au ştiut să se deschidă Spiritului Sfânt şi să-I urmeze inspiraţia. Ei şi-au trăit viaţa din perspectiva mântuirii sufletului. Care este ţelul vieţii noastre? Care sunt lucrurile ce vă interesează cel mai mult? Munca voastră, echipa de fotbal preferată, distracţia, succesul, banii, familia…? Viaţa unui creştin nu trebuie să se clădească în mod definitiv pe vre-unul din aceste lucruri; aceste lucruri nu pot da un sens plin pentru viaţa nimănui. Trebuie să ştim că adevăratul sens al vieţii este mântuirea veşnică: a noastră, a celor dragi nouă, a tuturor oamenilor. Oare respectăm prin comportamentul nostru acest adevăr?

Ochii mei au văzut mântuirea Ta. Cuvintele lui Simeon arată că timpul aşteptat s-a împlinit: Pruncul reprezintă împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut poporului Său. În acest Copil se realizează o legătură adevărată şi autentică între om şi Dumnezeu, care nu este intermediată de jertfe, ci întrupată de o persoană vie, Dumnezeu şi om în acelaşi timp. În acest Copil este posibilă realizarea unei noi fraternităţi, care nu se mărgineşte doar la poporul lui Israel, ci se extinde la toate popoarele; acel Copil va purifica poporul: “gândurile multor inimi vor fi destăinuite”. Adică se va manifesta adeziunea autentică a inimii la Dumnezeu şi nu doar împlinirea formală, externă, a Legii.

Şi Ţie o sabie îţi va străpunge inima: sabia este imaginea tradiţională care arată Cuvântul lui Dumnezeu. Inclusiv Maria va trebui să se confrunte cu Scriptura. În această ipostază, Maria este icoana oricărui creştin chemat la o alegere personală şi radicală, de a-L urma pe Cristos. Numai prin Cristos putem avea o relaţie autentică cu Dumnezeu, ce nu poate cădea în anonimat. Cuvântul Domnului interpelează întreaga viaţă şi cere o implicare integrală, până la Cruce. Întreaga viaţă este transformată de întâlnirea cu Isus care mântuieşte.

Acest Prunc va fi semn de împotrivire pentru mulţi: pentru mulţi învăţătura lui Isus a fost o dezamăgire. Şi noi avem aceleaşi probleme, ca odinioară poporul lui Israel: suntem în căutarea unei relaţii autentice cu Dumnezeu şi dorim să fim purificaţi de păcatele noastre. Pentru noi legătura cu Dumnezeu riscă să fie un “opţional”, iar păcatul, un gând deranjant, pe care trebuie să nu-l luăm în seamă. Trăim într-un timp lipsit de istorie, în mod constant orientat înspre căutarea plăcerii la prezent şi a ultimelor noutăţi de văzut sau cumpărat. Trăim într-o societate fără lege, în care a devenit important să reuşim cu orice preţ şi nu să trăim după dreptate. Mai mult, unele companii angajează jurişti doar pentru ca aceştia să le ajute ca să “dribleze” legea. Însă chiar în acest timp şi în această societate, Isus vine încă odată în întâmpinarea noastră ca Mântuitor. Azi doreşte să trezească conştiinţa noastră, să intre în templul inimii noastre, să ne propună un nou ideal de dreptate şi de fraternitate. Să ne purifice şi să îndepărteze de la noi ceea ce ne-ar putea ţine viaţa încătuşată în întuneric. Oare ne vom lăsa convinşi de El?

Ce frumoasă este rugăciunea lui Simeon, care în sfârşit îl vede, îl întâlneşte pe Cel aşteptat: acum este sătul, satisfăcut, acum a înţeles, acum poate să se odihnească în pace cu înaintaşii săi, acum totul s-a clarificat. Viaţa este aşa: sunt îndeajuns trei minute, care să dea sens şi lumină unei vieţi întregi pline de suferinţă, trei minute pentru a lumina aşteptările de o viaţă. Este important să avem o inimă deschisă, capabilă, nestăpânită de durere şi de suferinţă, care să nu fie superficială.

A-L întâlni pe Domnul, a-I intui prezenţa, a avea credinţă, de fapt, a crede şi a spera, înseamnă a asculta şi a aştepta, chiar şi toată viaţa, dacă este nevoie.

Cu siguranţă că este grea aşteptarea, însă cu toţii suntem chemaţi să o împlinim, pentru ca toată viaţa noastră să fie în aşteptarea unui răspuns satisfăcător, care să ne umple inima de bucurie şi satisfacţie. Simeon a văzut Lumina: Lumina deja era prezentă, deja exista din veşnicie, iar el abia acum o vede şi îşi dă seama de Ea. Credinţa este un moment în care mă deschid şi îmi dau seama că în faţa soarelui nu pot cu încăpăţânare să ţin ochii închişi şi să spun: soarele nu există.

Să-I cerem Domnului să înmoaie inima noastră, să nu permită ca suferinţa sau orgoliul să ne închidă ochii în faţa adevărului şi a binelui care străluceşte în timpul fragil în care trăim. Amin.