Predici

…Un alt profet

“Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, dintre fraţii tăi, un profet ca mine: pe el să-l ascultaţi…”

Moise pregăteşte succesiunea. Domnul nu va lăsa să lipsească, în mijlocul poporului său, un însărcinat să transmită cuvântul său. Şi Moise îndepărtează de la ei orice veleitate de a face comparaţii. Comparaţia o face cu anticipaţie el însuşi: “Un profet asemenea mie…” Ca şi cum ar risipi orice alibi, sau pretext, sau regret nostalgic. El era bâlbâit. Nu spune dacă cel care va veni după el va fi mai dotat pentru predicare. “De el să ascultaţi…”, independent de calităţi, de simpatie, de titluri.Va fi “ridicat” de Domnul, trimis de El. Aceasta trebuie să ajungă pentru a lua în serios ceea ce spune.

…Un alt profet. Nu are importanţă persoana. Nimeni nu trebuie să se considere de neînlocuit, nici să pretindă să atragă la sine. Unicul de neînlocuit este Cel care învaţă “cu autoritate” (evanghelia de astăzi). Numai în Isus predica se identifică total cu Cuvântul lui Dumnezeu. Numai El este Cuvântul. În toţi ceilalţi este, mai mult sau mai puţin observabil (aproape mereu “mai mult”), rebutul.

Şi totuşi nimeni nu trebuie să se considere dispensat (din cauza culturii, a ideilor, a virtuţilor, a oficiului, a viziunii proprii ale lucrurilor) de a da ascultare. Glasul lui Dumnezeu nu se întrerupe în ciuda a numeroase pasaje şi dezacorduri inevitabile, şi… deşirări. Poporul, pe Horeb, era terorizat de ideea de a se apropia direct de Jahweh: “Să nu mai aud glasul Domnului şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Şi Domnul a fost de acord: “Ceea ce au spus este bine”. Descoperim astfel că rolul specific al profetului este de a fi mediatorul Cuvântului lui Dumnezeu.

Profetul nu este unul care vede viitorul. El, mai degrabă, “vede prezentul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu la un nivel şi în profunzimea necunoscută de alţii. Profet este acela care ştie să vadă dincolo de aparenţe, vede în istorie acţiunea lui Dumnezeu şi ştie să discearnă, în desfăşurarea istoriei profane, istoria sacră a mântuirii” (Bruna Costacurta).

Ce pretindem de la predicator?

Apar două feluri de responsabilităţi. Prima priveşte pe ascultători: Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care el le va spune în numele meu, eu îi voi cere socoteală”. În schimb, normal, se referă la acel lucru hotărâtor: “În numele meu”. … Şi câte pretexte se inventează pentru a nu da ascultare acelor cuvinte. Dacă predicatorul se pregăteşte conştiincios prin studiu şi se străduieşte să facă o lectură exegetică luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, este acuzat de un intelectualism arid. Dacă insistă asupra actualizării, se spune că o face pe moralistul. Dacă menţine discursul la un anumit nivel spiritual, este învinuit că este cu capul în nori. Dacă coboară pe un teren concret, sau de-a dreptul pe plan social, se protestează pentru că “înjoseşte Cuvântul lui Dumnezeu”, îl contaminează cu preocupări pământeşti. Dacă foloseşte un limbaj simplu, direct, liniştit, fără podoabe, “este de o sărăcie culturală dezolantă”.

Îşi permite un citat doct? “Urmează modele ideologice… Face paradă de cultură… Dar cine se crede că este şi cui crede că vorbeşte?” Înfruntă în chip profund o temă? “Este obscur”. Mizează pe claritate? “Cât de superficial este…” Dacă abordează, fie cu grijă, predica despre moarte, se comentează: “Ce gust prost…” Dacă înfruntă predica despre cele din urmă lucruri, este ironizat: “Sărmanul, nu a observat că am păşit pragul celor două mii de ani…” Se referă la suflet? “Este în afara realităţii”. Se încumetă să formuleze un denunţ nu prea vag? “Iată cum apare demagogul…Face politică… Întrece măsura…” Dacă se opreşte în mistică sau în zona misterului, se comentează, alarmaţi: “Dar în ce lume trăieşte?” Dacă apucă pe calea întrupării, se arată scandalizaţi: “Este ca şi noi… Nu ştie să se ridice la o palmă de pământ”.

Pe măsura noastră sau pe măsura lui Dumnezeu?

Fapt este că fiecare judecă pe profet pornind de la gusturile proprii, de la simpatiile sau antipatiile proprii, preferinţe sau repugnanţe, exigenţele specifice sau alergiile proprii. Să ne oprim asupra unui detaliu, nu mai puţin decât la cel fundamental: “În numele lui Dumnezeu”. Desigur, acea marcă de garanţie nu este vizibilă, nici nu se poate observa totdeauna cu o siguranţă absolută. Este adevărat că şi în timpul nostru se tinde să se dea un patent profetic cu o dezinvoltură excesivă (Este suficient ca cineva să ridice un pic glasul, să înoate un pic împotriva curentului, să arate o oarecare tendinţă de provocare).

Şi, în partea opusă, în anumite sectoare, apare mereu ispita de descalificare ca “profet fals” oricine ar îndrăzni să fie purtătorul unui cuvânt neobişnuit, al unui discurs incomod (în afara celebrării lui când moartea a prevăzut să-i coase gura). Rămâne faptul că nu numai că apare frica de a percepe direct glasul lui Dumnezeu, dar se tinde să-l pună la tăcere când se exprimă prin mediatorii săi calificaţi. Ar trebui ascultat acel glas numai când sună liniştit, atunci când spune un lucru pe care cineva doreşte să-l audă. Profetul, astfel, este legitimat numai dacă vorbeşte “În felul nostru”, devine interpretul mentalităţii noastre, şi nu când pretinde să fie ascultat “în numele lui Dumnezeu”, devine expresia incomodă a exigenţelor sale.

În sfârşit, profetul este ca un reprezentant sindical al bunăstării noastre religioase, garant al obişnuinţelor noastre mediocre, cântăreţ al sentimentelor noastre pioase. Nu vrem să admitem ca profetul să vină din “altă parte”, şi că în el trebuie să recunoaştem, nu ideile noastre, ci punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra acţiunilor noastre. Avem senzaţia că, pentru mulţi, profetul ar trebui să fie croit “după măsurile noastre” În schimb, el este în mod necesar croit după măsura exigenţelor lui Dumnezeu. Este greu ca profetul să stea bine cu noi, să stea bine şi cu Dumnezeu. Profetul făcut după chipul şi asemănarea noastră poate să fie totul, mai puţin un trimis de Dumnezeu.

Când numele lui Dumnezeu este utilizat abuziv pentru a face contrabandă cu propria negustorie mizerabilă

Natural este o responsabilitate neliniştitoare de altă parte: “Profetul care va avea îndrăzneala să spună în numele meu un lucru pe care eu nu i-am poruncit să-l spună, sau care va vorbi în numele altor zei, acel profet trebuie să moară”. Există, fără îndoială, riscul de a nu-l asculta pe cel care vorbeşte “în numele lui Dumnezeu”. Dar este şi riscul ca cineva să vorbească “în numele propriu” sub acoperirea abuzivă a numelui lui Dumnezeu. Să vorbească “în numele” ambiţiei, al vanităţii intelectuale, al carierei, al dorinţei de popularitate, al propriilor interese mai mult sau mai puţin mărturisite. Să vorbească “în numele” unui grup, al unui clan, al sectei, al autorului preferat, al “şefului” pe care vrea să-l mulţumească. Să vorbească “în numele” dispoziţiilor proprii, al propriilor complexe, al temerilor proprii, al propriei problematici exasperate, al intoleranţelor proprii.

Vai când Cuvântul lui Dumnezeu devine pretext pentru a vorbi de altul, a da curs resentimentelor personale, a transmite mesaje opuse, a face să predomine raţiunile proprii, a angaja polemici ranchiunoase, a aţâţa dispute meschine, a etala mărfuri devoţionale sau culturale de o provenienţă dubioasă. La un profet nu trebuie să lipsească un sens evident de onestitate, decenţă, pudoare, respect faţă de un mesaj care nu îi aparţine şi îl depăşeşte, transcende sfera sa individuală. Profetul nu trebuie să se preocupe să devină simpatic, plăcut pentru ascultători. Trebuie mai degrabă, să fie atent ca mesajul să nu treacă deasupra capetelor auditoriului. Trebuie să se confrunte cu alţii, să se lase întrebat – cel puţin tacit – şi să pună în discuţie. Nu este suficientă intenţia de a schimba pe alţii. Profetul trebuie să fie dispus să se lase transformat de predica proprie.

Când diavolul doarme, toţi suntem în pericol

Este pericolul – foarte frecvent – că în biserică credincioşii moţăie. Dar pericolul adevărat este când diavolul doarme liniştit. Sosirea lui Isus în sinagoga din Cafarnaum provoacă o trezire bruscă a Satenei. Şi chiar un protest supărat: Ce ai cu noi?… Ai venit să ne pierzi!” Demonul se simte ameninţat de acea prezenţă, observă că acel cuvânt eficace, acea acţiune, ameninţă posedările sale, slăbesc puterea sa, pun în discuţie graniţele imperiului său. Pentru aceasta reacţionează furibund.

Unii pedanţi se întreabă ironic: “Cum se mai poate crede în diavol în lumea civilizată de astăzi?… Evul Mediu cu terorile sale a trecut de mult…” Desigur, când mărturia noastră este inofensivă, cifra creştinismului nostru nesemnificativă, stilul conduitei noastre opac, calitatea vieţii noastre evanghelice mediocră, angajarea noastră redusă, atunci el dormitează (care este modul său de a ne închipui că este absent şi să ne lase să credem în inexistenţa lui). Se lasă cuprins de somn, dispare din circulaţie, pentru că nu are de ce să se teamă.

Încercaţi să ieşiţi din rândurile mediocrităţii, să acţionaţi deschis pentru dreptate, Muşcaţi vreun cartof mucegăit rămas în tigaia Parohului din Ars, luaţi în serios Cuvântarea de pe Munte, rupeţi complotul tăcerii complice, scuturaţi din spate deviza conformismului, şi veţi simţi că urlă, veţi vedea că reacţionează violent! Satana lansează alarma, aleargă precipitat în adăposturi. Îi dăm de furcă. Observă că noi “nu intrăm” cu el. Ne consideră intruşi, străini invadatori, şi face totul pentru a ne alunga, a ne împidica, a contesta acţiunea noastră (chiar înainte de exorcism, el ar pretinde să-l alunge pe Isus din ceea ce consideră că este proprietatea sa exclusivă).

Şi, dacă chiar nu suntem convinşi, să cerem informaţii de la anumiţi exploratori ai conştiinţelor şi de la exploratorii teritoriilor minate de Satana, ca cel amintit deja Parohul din Ars, sau, mai apropiaţi de noi, Padre Pio din Pietralcina, sau Padre Leopoldo Cattaro… Vor fi în stare să ne povestească multe despre el. Totuşi, să încercăm să angajăm o luptă decisă cu cel rău, în toate formele sub care se prezintă – se manifestă sau se ascunde – . Şi vom observa că Satana chiar nu vrea să ştim de el… că nu există.

Preocupările fecioriei

Paul (lectura a doua) tratează tema fecioriei în raport cu căsătoria. Subliniază o anumită superioritate a stării fecioriei, prezentând dificultăţile legate de viaţa de căsătorie, care pot fi izvor de diviziune interioară, conflicte sfâşietoare, distrageri. Aşa cum observă exegetul Romano Penna, apostolul propune fecioria.: ca semn profetic-escatologic al lumii viitoare (când vom aparţine total lui Dumnezeu şi vom celebra liturgia cerească); ca şi condiţie a unei totale libertăţi interioare, în vederea unei dăruiri fără rezerve lui Dumnezeu şi a unei dăruiri universale, fără excepţie, către fraţi.

Deoarece fecioria nu este considerată numai sub aspectul său fizic (şi nici, după sublinierea lui Gianfranco Ravasi, “anagrafic”), astfel absenţa “preocupărilor” nu este văzută în sensul grosolan egoist. Precizarea “fără griji” corectează acest tip de lectură. Îmi amintesc de o doamnă manager care, adresându-se unei călugăriţe de clauzură, suspina: Ferice de voi care nu aveţi grijile noastre… Sora a comentat, cu glas scăzut: Poate avem mult mai multe… Nu înseamnă că doamna cu carieră s-a sprijinit pe punctul de vedere al lui Paul, în timp ce sora îl dezminţea. În realitate, viaţa virginală, consacrată lui Dumnezeu, dacă este autentică, evită anumite preocupări – sau, mai bine, “grijile” – pentru a asuma preocupările tuturor. Începând cu cele ale Domnului, care, cum se ştie, sunt infinite…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin