Predici

În filmul “I de la Icar” era descris un experiment psihologic în care se testa puterea de decizie a unor persoane. Chiar dacă subiectul filmului este cu totul diferit, acest experiment este descris cu amănunţime. Persoana în cauză (un american de rând, care se oferea voluntar) era pusă în faţa unui tablou de comandă, cu multe butoane, din care trebuia să-i “administreze” unei alte persoane, legate pe un scaun cu cabluri electrice, curenţi electrici cu voltaj din ce în ce mai mare, cu o rată de 15 V, apăsând pe diferitele butoane de pe tablou. La curenţi de 15, 30, 45, 60 volţi, persoana de pe scaun nu reacţiona dar la curenţi mai mari începea să aibă crampe şi mai apoi adevărate crize de tremurături musculare. De la un anumit voltaj, începea să se roage de persoana care îi administra curenţii, să înceteze experimentul. Începea să plângă, etc. Un medic era în sală şi încuraja persoana de la pupitrul electric să continue mărirea tensiunii electrice pe motiv că organismul uman putea să reziste mult mai mult.

În persoana de la tabloul electric se dădea o luptă decizională: pe de o parte “sentimentul milei”, al umanismului, declanşat de rugăminţile şi comportamentul spasmodic al persoanei electrocutate şi, pe de altă parte, puterea de convingere a “autorităţii” reprezentată de medicul din sală.

Care era realitatea: persoana de pe scaunul electric era un actor, cablurile erau simple fire, fără curent electric în ele, dar persoana de la pupitru nu ştia nimic…. Pentru fiecare persoană testată se nota valoarea curentului administrat, înainte de a opri mărirea tensiunii. Unii, mai miloşi sau mai non-autoritativi, încetau experimentul la mai puţin de 220 volţi, când persoana de pe scaun (actorul) deja avea mari crampe. Alţii nu încetau nici la 300 de Volţi, considerând valabilă părerea autoritativă a medicului că nu se va întâmpla nimic.

În mod asemănător, Cristos în evanghelia de astăzi ne vorbeşte cu autoritate, lansându-ne o provocare: cât de mult apăsăm butonul în viaţa noastră pentru a-i respecta voinţa, sau în ce măsură mai constituie el autoritatea supremă care ne condiţionează, ori – mai blând spus – ne ghidează acţiunile?

Cu toţii avem tendinţa de a asculta şi a da crezare unei autorităţi, dar îngrijorător este faptul că, în contextual crizei religioase contemporane omul şi-a pierdut reperele absolute care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, “nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu¬mii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se înte¬meia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fă¬ră memorie şi fără transcendenţă.

Când Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. Căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul(Ef 5,9). Când însă Lumina lipseşte, nu rămân decât “faptele fără rod ale întunericului” (Ef5,11).

Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepţii ideologiilor moderne, ba chiar, din contra, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se şlefuieşte pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deşarte, toate excesele care o trimit pe calea neîmplinirii. Persoana mea nu poate fi niciodată o creaţie a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab şi neputincios, neînstare să reziste puterilor răului şi, în orice caz, neînstare să se opună morţii. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voinţa lui sunt indestructibil şi etern. Rămâne doar, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veşnicie voi avea, alături de el sau nu. Ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalităţii, ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viaţă.

Creştinismul, spunea Nicu Steinhardt, nu este sălbatic, nici sperios faţă de viaţă. Nu propune o fugă, ci un lucru mai dificil şi eficient, transfigurarea, sub autoritatea Creatorului, care ne-a dăruit viaţa pentru a o trăi şi nu pentru a o fenta ori a-i ocoli provocările. Trebuie doar să alegem între a asculta de mândria proprie care înalţă ziduri sau de umilinţa divină care construieşte punţi; de egoismul ce ruinează relaţii sau de dăruirea divină ce acoperă lipsurile; de setea de răzbunare ce măreşte traumele sau de iertarea divină ce pansează rănile; de ura şi invidia ce ne pietrifică sufletul sau de înţelegerea divină ce topeşte gheaţa din inimi; de autosuficienţa proprie care ne dă aparenţa că putem stăpâni pe toţi şi toate sau de glasul Domnului care ne va dărui totul în ziua hotărâtă de el.

pr. Emanuel Bejenaru Ritul latin