Predici

Astăzi, în sărbătoarea Epifaniei, aş dori ca reflecţia noastră să ia forma a trei poveşti de Crăciun, pentru că atmosfera pe care ne-o induce încă Liturgia Cuvântului de astăzi este cea de Crăciun.

O primă relatare care necesită toată atenţia noastră este fragmentul evanghelic care tocmai a fost proclamat. Iar pasajul care trebuie să rămână memorabil şi esenţial pentru conturarea atitudinii de fond cu care Biserica ne invită să întâmpinăm mesajul sărbătorii de astăzi este acesta: “Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă”.

În cea de-a doua povestire pe care vreau să v-o relatez e vorba despre o nuntă. Doi tineri vor să-şi sărbătorească cel mai important moment din viaţa lor împreună cu foarte mulţi invitaţi. Dar pentru că sunt foarte săraci, ceea ce ştiau toţi cei invitaţi la nuntă, au rugat ca fiecare oaspete să aducă cu el un ulcior de vin. Înainte ca sărbătoarea să înceapă, fiecare oaspete era invitat să verse conţinutul oalei cu vin într-un vas mai mare, pregătit special în acest scop, pentru ospăţul de nuntă. Dar ce mare a fost surpriza oaspeţilor, când servitorii au început să le umple cupele pentru vin! Toţi primeau numai apă în locul vinului aşteptat! Fiecare s-a gândit în cugetul său că propria ulcică adusă şi umplută cu grijă de acasă doar cu apă nu va conta prea mult şi nu va ieşi în evidenţă pe lângă atâtea altele pline cu vin. Aşa că oaspeţii, dându-şi seama că le-a fost dată în vileag înşelătoria, au plecat ruşinaţi iar sărbătoarea nu a mai avut loc.

Chiar dacă această poveste nu este neapărat una de Crăciun, aţi remarcat cu siguranţă însă că e o replică inedită la scena din ieslea Betleemului, unde magii şi păstorii şi oferit darurile lor din toată inima. Înţelepţii nu au fost demagogi, ipocriţi şi nici nu fuseseră obligaţi de absolut nimeni să aducă daruri. Ei o fac cu plăcere şi parcă într-un mod atât de firesc, care ne frapează. Invitaţii de la nuntă însă au primit însă rugămintea să aducă, ca şi dar din partea lor, fiecare câte o ulcică de vin. Iar pe ei nu i-a lăsat inima să aducă decât apă chioară.

Aşadar, noi cu ne asemănăm? Ce purtăm cu noi, ca şi dar oferit Domnului? E darul nostru cumva doar o minciună, o înşelătorie? Nu cumva riscăm să fim daţi de gol şi să primim înapoi cu aceeaşi măsură acelaşi dar doar de ochii lumii? Orice alegere poartă cu sine consecinţe inerente. După calitatea vieţii noastre putem şti deja la ce să ne aşteptăm, ce putem spera de la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Când ne vom întoarce la casele noastre, ce anume vom purta cu noi? Nu cumva aceeaşi apă chioară a vieţii noastre superficiale, pe care i-am oferit-o lui Dumnezeu în dar în schimbul prinosului unei inimi curate şi sincere, pe care o aşteaptă El?

Încă o dată: eu cred că simţim cu toţii că este firesc şi se cuvine să-i oferim acum ceva Domnului, care ne-a dăruit în pruncuşorul din iesle de altfel tot ce avea mai preţios: pe Fiul său. Sau poate nu mai percepem minunea înfăptuită pentru noi, că Dumnezeu se face om din pură iubire faţă de noi, ni s-a născut Cristos Mântuitorul, Domnul se face slujitor, iar prin aceasta slujitorul devine Domn…

Ce anume nu înţelegem? Că viaţa noastră a căpătat cu adevărat sens doar din momentul în care Dumnezeu a venit în această lume? Că toată vina ne-a fost iertată, că ai şansa să o iei de la început, că Cineva te iubeşte mai mult decât ai face-o tu sau ar putea-o face vreun om vreodată sau toţi oamenii la un loc? Cel pe care-l vezi în iesle merge pentru tine până la moartea pe cruce. Eşti liber. Eşti din nou prietenul lui, în pofida păcatului tău. Şi mai mult decât orice: viaţa ta nu se încheie cu moartea. Viitorul tău depăşeşte teluricul, eşti creat pentru veşnicie, eşti destinat fericirii veşnice, sărbătorii eterne, vieţii fără sfârşit în care nu mai e loc pentru boală, suferinţă, lacrimi…

Iar noi să avem curajul să fi venit astăzi cu mâinile goale în faţa Domnului? Iar noi să fi lăsat vinul acasă şi să-i oferim în schimb Domnului doar o ulcică cu apă chioară?

Acum aş vrea să vă spun a treia poveste, în care nu mai este vorba despre magi şi păstori cu inimi curate şi sincere, şi nici despre nuntaşi ipocriţi şi mincinoşi. În această ultimă poveste e vorba despre noi. Da. Este istoria mea şi a ta, a noastră. Se derulează chiar acum, aici, în biserică, sub privirile Domnului. Nu căutaţi actorii în dreapta şi în stânga. Sunteţi în prim plan. Noi toţi suntem personajele principale. Acu i-acu! Vine momentul când fiecare dintre noi, odată cu darurile care vor fi oferite la altar, trebuie să-i dăruim ceva pruncului din iesle. Fiecare dintre noi, în mod personal, sincer. Întrebarea e: ce am luat cu noi de acasă? Ce avem de oferit? Nu vă grăbiţi să băgaţi mâna în buzunarul costumului sau hainei. Nu fac aluzie la colectă. Provocarea merge mult mai profund, vrea să ajungă la inima dumneavoastră…

Aşa se cuvine! Trebuie să fie un dar firesc. Iar Dumnezeu nu are nevoie de aur, smirnă, tămâie. Nu are nevoie nici de vin. Există însă alte daruri în inima noastră după care tânjeşte el şi care într-adevăr îi pot aduce bucurie. I le oferim din inimă sau le economisim cu zgârcenie pentru noi? Le oferim Domnului sau le păstrăm pentru noi, riscând să fim nevoiţi ca atunci când începe masa sa, masa euharistică, să fim nevoiţi să ne ruşinăm şi să ne retragem, să plecăm cu mâinile şi inimile goale la casele noastre?

Cineva s-ar putea apropia cu inima de Cristos din iesle, spunându-i: Doamne, mă ruşinezi când constat câtă iubire te învăluie şi de câtă ură sunt eu capabil. Iubirea ta se lasă încăpută de un om, de o iesle, când ar fi atâta loc în lumea asta, atâţia oameni, atâtea case şi inimi spaţioase şi călduroase. Indiferenţa noastră e mai rece şi ostilă ca orice altceva, stinge iubirea ta. Vreau de azi să-ţi ofer mai multă iubire, ţie şi acelor oameni de care ai binevoit să te laşi cuprins, încăput, chiar dacă ochii mei nu au ştiut până acum să te descopere. Promisiunea de a-i preţui mai mult pe cei de lângă mine înainte ca moarte să mi-i răpească, acesta să fie darul meu oferit ţie, Dumnezeule!

Un altul ar îndrăzni poate: Doamne, sunt deja bătrân, îmbătrânit în cele rele, cel puţin… Am fost mereu atât de nemulţumit de soarta mea! Întotdeauna m-am gândit că celorlalţi le merge mai bine, prea bine, că au primit în dar mai mult de la tine, că îi preţuieşti şi îi iubeşti mai mult decât pe mine. Acum îmi dau seama că de fapt, din iubire faţă de mine, nu ai economisit nimic pentru tine, ba te-ai dat pe tine însuţi pentru mine. Un Dumnezeu într-o iesle! Un Dumnezeu într-o ostie, într-un om… Îţi aduc azi în dar credinţa mea, încrederea mea. Primeşte-le! Nu vreau să mă mai asemăn cu nimeni, nu vreau să mai ştiu ce au primit ceilalţi în dar de la tine. Planul tău e unic cu fiecare dintre noi. Şi pe fiecare îl iubeşti într-un mod aparte. Cu totul deosebit. Păstrează-mă lângă tine, aproape de tine… Aşa ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Atunci voi preţui mai bine timpul pe care mi l-ai dăruit pe acest pământ şi nu voi uita care îmi este scopul. Primeşte-mi, Doamne, încrederea în dar!

Şi un al treilea, după ce se uită cu teamă în jur, spune cu sfială: Doamne, toţi mă consideră un bogat şi mă invidiază. În faţa ieslei tale, îmi dau seama de fapt cât de sărac sunt în realitate. Toţi cred că sunt plin cu de toate, când de fapt în mine este un gol imens. Numai tu ştii, Doamne, ce se ascunde în inima mea, în sufletul meu, în conştiinţa mea… În lumina ieslei tale, simt cât de mult trebuie să lupt să mă eliberez de povara lucrurilor, a banilor, de toate ce se poate în această lume cumpăra, de tot ce om îi poate găsi un preţ. Vreau să îţi dăruiesc toate acestea, în schimbul a ceva fără de preţ, ce numai tu îmi poţi dărui. Ştiu însă că tu nu ai nevoie de ceea ce ţi-aş putea eu acum dărui. Dar cunosc mulţi care s-ar putea bucura de toate acestea, poate chiar numai pentru a supravieţui. Fă-mă să mă simt mai bogat, pe măsură ce în ochi altora devin mai sărac!

Această ultimă poveste merge mai departe până şi ultimul dintre dumneavoastră este cuprins cu adevărat de lumina Crăciunului. Avem ce oferi Domnului. Trebuie doar să o vrem. Această poveste nu este nici pe departe la sfârşit. Sper că nu! Dacă vom privi în inimile noastre şi dacă ne uităm la cât de mulţi se vor apropia la împărtăşanie de masa euharistică, risc să cred că povestea de abia a început. Ea merge mai departe pe măsură ce fiecare dintre noi oferă în mod sincer Domnului ceea ce ştie că el aşteaptă, ceea ce-i face bucurie, ceea ce numai lui i se cuvine în mod firesc. Altfel îi oferim în locul vinului doar apă chioară. Ce ruşinos pentru noi!

“Oaspeţii au plecat ruşinaţi iar sărbătoarea nu a mai avut loc”. Gândiţi-vă la păstori, la magi… Cât de firesc e darul lor! Nu e loc de ruşine sau zgârcenie. Şi cât de fericiţi sunt atunci când se întorc de la iesle! Cât de bogaţi se simt! Oferind Domnului ce au avut mai preţios, nu au devenit nici pe departe mai săraci, ci din contra, mult mai bogaţi. Datorită sincerităţii şi curăţiei inimii lor, sărbătoarea a avut loc. Dumneavoastră ce spuneţi? După darul pe care-l purtaţi pentru a fi oferit Domnului, a avut loc sărbătoarea Crăciunului? Va fi şi azi sărbătoare la masa Domnului, la masa Euharistică?

pr. Claudiu Budău Ritul latin