Start > Ritul latin > E așa de frig… Poftiți în jurul focului!

E așa de frig… Poftiți în jurul focului!

6 December 2008
1,993 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul B)

O femeie creștină din Indonezia povestește cum i s-au părut, cu ocazia unei vizite făcute în Europa, sărbătorile de Crăciun. “E ca și cum o femeie ar merge la râu cu un coș plin cu rufe la spălat. Copilașul îl așază frumos în plăpumioara lui, bine înfășat, și apoi îl lasă în iarbă, la marginea râului și își vede liniștită de treabă. Deodată îl aude pe copil plângând și își dădu imediat seama că copilașul s-a rostogolit în apă și a fost dus mai departe de curent. Ea își termină treaba, împachetează totul și merge acasă. Când seara o întreabă soțul de copilaș, ea răspunde liniștită: “Copilașul a fost luat de râu. Dar nu te enerva, am încă plăpumioara!” Femeia din Indonezia a recunoscut bineînțeles că e o situație ireală; nici o mamă adevărată nu s-ar comporta astfel. Ea vroia însă doar să ne facă atenți prin această întâmplare asupra realității că la noi, înainte și în timpul Crăciunului, se cântă peste tot colinde. Refrenul “Astăzi s-a născut Cristos” răsună peste tot. Dar unde este de fapt Cristos? se întreabă ea retoric. Lumea e grăbită pe străzi și prin magazine, îmbracă pomi de Crăciun și cântă cântece de Crăciun. Dar unde este copilașul, unde este Isus? Nu cumva ne-am obișnuit să ne mulțumim doar cu plăpumioara goală? Creștinii aprind mii de lumânări și beculețe de Crăciun, dar în inimile lor este așa întuneric, căci nu permit luminii din noaptea sfântă, pe care o emană copilașul din ieslea Betleemului, să intre.

Mai sunt viețile noastre, atât de stresate de ritmul alert al cotidianului monoton uneori, marcate, determinate ori deranjate de acest copil, în așteptarea căruia spunem noi că ne aflăm acum? Înainte de a ne grăbi să răspundem, să nu uităm ce spunea marele Ghandi: “Cu siguranță, aș fi devenit creștin dacă aș fi întâlnit unul”.

Dar nu judecăm oare prea aspru societatea contemporană, gândind în acest fel? Nu e chiar atât de ușor până la urmă să-l recunoaștem în acest copilaș pe Mântuitorul lumii. Nici oamenilor de acum 2000 de ani nu le-a fost simplu, spre exemplu, după cum am ascultat în Evanghelie, să accepte ceea ce Ioan le spune cu atâta sinceritate, că el nu este Mesia, ci doar înainte-mergătorul său, crainicul său. Mulți au văzut în acest predicator puternic și carismatic pe Mesia, și-au pus speranțe în el, pe când el recunoaște că nu e vrednic să-i dezlege nici măcar cureaua încălțămintei celui căruia îi pregătește calea.

Ioan Botezătorul știa că doar adevăratul Mesia putea umple inimile celor care așteptau sincer mântuirea. Dintotdeauna oamenii au fost înșelați de falși salvatori. Dorul după mântuire/împlinire i-a făcut uneori să se grăbească și să-și pună speranțele, să creadă în falși aducători de mântuire: conducători demagogi care le-au oferit ulterior doar suferință, nefericire, conducători de secte religioase, staruri din lumea “show-urilor” de tot felul. De aceea chemarea la convertire pe care o rostește Ioan Botezătorul este atât de actuală și astăzi! Este recomandarea crainicului de a ne întoarce atenția de la toți falșii salvatori spre unicul și adevăratul Mântuitor.

Întoarcere, convertire… sunt cuvinte care sună a renunțare, a tristețe, fără chef de viață. În realitate, convertirea nu este însă decât răspunsul la iubirea lui Dumnezeu, un răspuns la vestea cea bună, pe care ne-a adus-o Cristos: “Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” Acestea sunt primele cuvinte din predica lui Isus, așa cum ne-au fost transmise. Nu e vorba de nimic altceva decât de răspunsul de iubire la nesfârșita iubire a lui Dumnezeu. Convertirea înseamnă a recunoaște tot ce nu este în ordine în viața proprie, ceea ce trebuie aruncat afară.

Exemple există din belșug: ne luptăm cu expresii și vorbe dintre cele mai josnice și degradante (Apropo… Un sondaj de opinie plasa românii pe podium, alături de italieni și unguri, în ceea ce privește bogăția și varietatea vocabularului de jargoane, înjurături și construcții licențioase pe care le posedăm), irosim multă forță și fantezie, ca să-i enervăm pe ceilalți sau să ne batem joc de ei. Petrecem atâtea ore pline în fața televizorului și înghițim toate mizeriile pe care manipularea publică ni le poate băga pe gât. Am putea face atâtea alte lucruri bune în tot acest timp irosit! Suntem atât de plini de noi iar mofturile, capriciile și tabieturile proprii ne sunt atât de importante, încât ne este absolut indiferent cum îi merge celuilalt! A te întoarce și a te converti nu e așadar un lucru chiar atât de simplu, înseamnă a te întoarce de la tine spre Cristos, spre ceilalți. În tot vacarmul unei lumi ridicole, care se declară pe de o parte în criză dar pe de altă parte nu-și poate stăvili setea și foamea consumistă (deunăzi arătau canalele de televiziune americani înnebuniți, care fac cozi la Mall-uri de la 4 dimineața și nu vor să piardă ofertele magazinelor în preajma sărbătorilor) nu avem voie să pierdem așadar din vedere esențialul.

Toate aceste aspecte exterioare sunt bune, toate cadourile pot fi apreciate la justa lor valoare, doar dacă reprezintă o expresie a cadoului prin excelență pe care Dumnezeu ni l-a făcut în fiul său Isus Cristos. “După mine vine unul mai puternic ca mine” spune Ioan Botezătorul. De el trebuie să ascultăm, lui trebuie să ne deschidem inima. Oare nu este posibil ca în aceste săptămâni să găsim câteva momente de liniște pentru a reflecta, pentru a redescoperi bucuria rugăciunii? Oare este imposibil ca în harababura și agitația acestor zile premergătoare Crăciunului să aflăm liniștea inimii?

Așadar, dacă am înțeles mesajul lui Ioan Botezătorul, avem două lucruri de făcut. Mai întâi să ne deschidem la ceea ce Isus Cristos vrea să ne spună, iubirii care trebuie să se răsfrângă și să contamineze toate cercurile în care ne învârtim: familie, rude, cunoscuți, prieteni. Nu avem voie să uităm că Isus Cristos este conținutul real al sărbătorii Crăciunului, pe care vrem să o pregătim. Nu e doar o plăpumioară goală, ca în exemplul femeii din Indonezia. E însăși bucuria și conținutul viu al Crăciunului.

Iar în al doilea rând, trebuie să ne deschidem spre ceilalți, să ne desprindem din egoismul în care ne țin legați ambiția, mândria, disprețul față de ceilalți, frica și multe alte vicii și patimi care ne devorează și ne fac să uităm că nu-i putem aparține lui Cristos decât împreună cu ceilalți care sunt ai lui.

Un autor își imagina un dialog fictiv dintre un tânăr al secolului XXI și Cristos. Acesta l-a întrebat pe Isus: “Învățătorule, știm cu toții, că vii de la Dumnezeu și înveți adevărul. Dar în ceea ce privește ucenicii tăi, poruncile tale sau comuniunea cu tine, cum îți place să o numești tu, trebuie să mărturisesc că nu-mi sunt pe plac în mod deosebit, ci din contra. Chiar de curând am avut o dispută violentă cu unul din cei fideli ție. Și așa cum știu toți, nici ucenicii tăi nu sunt totdeauna de acord între ei. Vreau de aceea să te întreb în mod deschis: nu aș putea să-ți aparțin ție, adică, vreau să spun, fără să fiu nevoit să am o relație deosebită cu așa numiții tăi adepți? Vreau să te urmez, desigur, și, cum să-ți spun, vreau să fiu creștin, dar fără așa zisa comunitate, fără Biserică și toate celelalte chiar nu se poate?!”

Atunci l-a ascultat Cristos cu foarte mare atenție și i-a spus: “Ascultă, vreau să-ți istorisesc ceva. Erau odată mai multe persoane, care stăteau într-o bună zi la discuții. Când se lăsă seara și fură cuprinși de întuneric, au cărat din pădure și au făcut repede o grămadă mare de lemne și aprinsă rapid focul. Așa stăteau ei împreună la foc, încălzindu-se, în timp ce flacăra le lumina chipurile. Era însă unul dintre ei, care nu mai voia să rămână în compania celorlalți, ci pur și simplu singur. Așa că a luat un lemn mare arzând din foc și s-a așezat la o parte, departe de ceilalți. Ciotul de lemn pe care-l luase din foc îi făcea și lui chipul să strălucească și emana de asemenea căldură. Curând însă flacăra lui a scăzut iar omul care a preferat să stea singur, considerând că nu are nevoie de ceilalți, a simțit din nou întunericul și frigul nopții. Atunci s-a răzgândit, și-a luat bucata de lemn stins și răcit de acum și l-a adus din nou în flacăra marelui foc din mijlocul celorlalți, unde s-a reaprins și a reînceput să ardă. Iar omul nostru s-a așezat din nou în cercul celorlalți. S-a reîncălzit iar strălucirea flăcării îi lumina din nou chipul”.

Și Isus spuse în final: “Cine îmi aparține mie, este aproape de foc. Eu am venit în lume să aprind pe pământ cel mai mare foc, și cât de mult doresc, ca el să fie deja aprins!” E așa frig… Trăim într-o lume atât de rece! Bine ați venit așadar în jurul focului lui Cristos! Fie ca acest foc să ne încălzească inimile și să ne lumineze nu doar chipul, ci întreaga viață!

Ritul latin