Predici

Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16).

Prin iubire, am putea spune, Dumnezeu iese din transcendenţa sa, Dumnezeu se împărtăşeşte (adică se oferă altora). Prin credinţă, omul iese din sine pentru a-l întâlni pe Dumnezeu (Olivier Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, Târgovişte 1999, pag. 194).

Speranţa este virtutea care îi dă omului aripi ca să zboare spre această întâlnire cu Creatorul.

Cu cât credinţa este mai puternică şi omul iese mai mult din sine, cu cât speranţa este mai vie şi-l face să zboare mai repede, cu atât întâlnirea cu Dumnezeu-Iubire este mai rapidă, mai intimă şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27), devine asemenea lui: iubire, adică Fiu al lui Dumnezeu.

Cel care a venit din Dumnezeu ca să reînnoiască chipul şi asemănarea noastră cu Dumnezeu, după ce am fost desfiguraţi de păcat, este pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia lui va fi pe umerii lui şi numele lui va fi Vestitorul Marelui Sfat (cf. Is 9,5; Antif. de la intrare).

Constatăm din prima lectură (Is 52,7-10) că profetul Isaia vede în duh realizarea lucrării Vestitorului Marelui Sfat în lume, atât de mare şi atât de minunată încât este aproape de necrezut: Dumnezeu vine în lume ca împărat.

Dar cine este acest Împărat al măririi care se îndreaptă spre cetatea Sionului?

Acest Împărat al măririi este poporul: cei exilaţi, caravanele iudeilor credincioşi lui Iahve chiar şi în momentele cele mai dramatice, dar care acum se întorc plini de slavă spre noul Ierusalim, fiindcă în exil au ispăşit păcatele întregului popor. Au ispăşit pentru că l-au iubit pe Dumnezeu, i-au iubit şi pe confraţii lor de pretutindeni. Iubirea i-a făcut să strălucească de slava lui Iahve. Ei vor domni cu pace (cf. CBL pag. 611).

De data aceasta însuşi Fiul lui Dumnezeu vine în lume să pregătească Tatălui o viţă aleasă, o preoţie regească, o naţiune sfântă, un popor care să devină un bun al lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,9), plin de iubire, care să ducă vestea mântuirii până la marginile pământului.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6) îl pune în evidenţă pe Dumnezeu, care a voit să-şi demonstreze iubirea faţă de oameni, nu numai prin îngeri şi profeţi, ci chiar prin Fiul său, care, venit în lume, nu s-a mărginit numai să ne vorbească, să-şi confirme calitatea de Vestitor al Marelui Sfat, ci a luat păcatele noastre asupra sa şi le-a şters prin sângele său vărsat pe cruce, ca noi să avem viaţă, să ne împărtăşim cu iubirea lui Dumnezeu.

Isus este culmea descoperirilor divine, fiindcă expune iubirea Tatălui în faţa oamenilor într-un chip atât de uimitor, atât de minunat, atât de profund încât până în ziua de azi acţiunea lui a rămas ca o taină: misterul crucii.

Cum misterul crucii începe la ieslea din Betleem, suntem chemaţi să pătrundem în această taină prin pruncul din iesle, care ne demonstrează pe viu cum este Dumnezeu iubire: în faţa răutăţilor umane el se prezintă ca un prunc neputincios, incapabil să ne pedepsească, incapabil să ne dojenească, incapabil să ne înspăimânte, incapabil să ne condamne; pruncul zâmbeşte când îi zâmbim, plânge când ne uităm urât la el şi doarme când păcătuim.

Această atitudine a Pruncului-Iubire ne-o expune sfântul Ioan în prologul Evangheliei pe care am ascultat-o.

Dacă vrem să-l cunoaştem pe fiu, trebuie să-l cunoaştem pe tatăl său şi dacă vrem să-l cunoaştem cât mai bine pe tată, trebuie să-l cunoaştem cât mai bine pe fiul său. Pomul bun roade bune face şi pomul rău roade rele face (cf. Mt 7,17).

Isus însuşi a spus: Cine m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl (In 14,9).

Îl cunoaştem pe Isus din cuvintele Tatălui: Acesta este Fiul meu iubit, în care este mulţumirea mea (Mt 3,17). A fi mulţumit înseamnă a fi fericit pe deplin, înseamnă a avea maturitatea spirituală. La această maturitate spirituală trebuie să ajungem şi noi. Ajungem atunci când canalizăm energiile noastre afective către persoana lui Cristos, când această persoană este atât de importantă încât este înglobată în viaţa noastră şi ne servim de dânsa pentru a defini identitatea noastră (Actele Seminarului CSMR, Ed. Misionarii Cuvântului Divin, Traian, Neamţ 1998, pag. 31).

Tatăl şi Fiul îşi definesc identitatea prin aceeaşi iubire: Duhul Sfânt.

De ce şi cum Fiul este iubire ca şi Tatăl, iar Tatăl este iubire ca şi Fiul?

Fiindcă Fiul s-a născut din veci din Tatăl, în sânul Tatălui, drept Cuvânt al Tatălui, drept iubire.

Când spunem un cuvânt, el se naşte mai întâi în mintea noastră şi rămâne în minte prin faptul că ştim ce vrem să spunem. Când spunem ce gândim, gândul devine sunet, voce.

Când Cuvântul din sânul Tatălui, care rămâne veşnic în el, îşi află o formă de exteriorizare, de împărtăşire, el se concretizează în creaţie: Toate prin el s-au făcut. Dat fiind faptul că Fiul, Cuvântul, s-a născut din iubire, urmează că toate cele care s-au făcut prin el sunt bune (cf. Gen 1,25) fiindcă sunt roadele iubirii.

Iubirea este viaţă în Dumnezeu.

Viaţa devine lumină în lume pentru fiecare om. Viaţa ne luminează adevărul că ne-am născut din iubire. Eram întuneric, eram nimic, dar viaţa ne-a adus la lumină. Pentru că nu eram înainte de a avea viaţă, trebuie să credem că viaţa divină ne-a adus la lumină. Cel care s-a născut ca Lumină din Lumină (Crezul), el singur ştie că noi, înainte de a avea viaţă, eram întuneric, nimic. Ca să avem adevărata viaţă – iubirea – noi trebuie să credem în lumina pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu. Crezând în mărturia lui, devenim fii ai lui Dumnezeu pentru că primim lumina vieţii veşnice, adică primim din plinătatea lui har peste har, ceea ce înseamnă mai mult decât harul, primim natura divină: iubirea, care este esenţa dumnezeirii. Prin aceasta cunoaştem pe Tatăl şi pe Fiul, fiindcă esenţa dumnezeirii este Duhul Sfânt, iar acesta s-a revărsat cu măsură fără de măsură în inimile noastre (cf. Rom 5,5), ca să-i putem spune lui Dumnezeu Abba-Tată, iar el să poată spune despre fiecare creştin matur, care îşi defineşte propria identitate prin persoana lui Cristos: Acesta este Fiul meu în care îmi aflu mulţumirea.

Revelaţia iubirii este desăvârşită deoarece este cuprinsă într-un singur Cuvânt al Tatălui.

Noi, mărginiţi fiind, nu putem cuprinde Cuvântul nemărginit; avem nevoie de timp şi de multă viaţă ca să se facă mai multă lumină. De aceea, cine păcătuieşte împotriva vieţii, păcătuieşte împotriva luminii şi obstaculează revelaţia iubirii. Aşa au făcut cei care l-au omorât pe Isus, fiindcă au iubit întunericul, nimicul, haosul. Orice păcat este lipsa luminii.

Fiul lui Dumnezeu, iubindu-ne, a luat asupra sa întunericul nostru, păcatele noastre, s-a făcut carne, adică slab, şi ne-a dat lumina sa: iubirea, ca noi să ne naştem pentru viaţa veşnică, nu din carne şi sânge, nu din slăbiciunea umană efemeră, ci din iubirea lui Dumnezeu-Tatăl (cf. CBL, pag. 1305).

În această Evanghelie ni se revelează viaţa intimă dintre cele trei persoane divine, la care suntem chemaţi şi noi prin pruncul Isus.

Putem dori ceva mai mult? Imposibil.

Credem în iubire, sperăm în iubire şi mai presus de toate trebuie să iubim iubirea.

Acum, cu inimile pline de iubire şi de bucurie, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a trimis pe Fiul să ne lumineze şi să ne dea puterea Duhului Sfânt ca să-i devenim fii şi să ne rugăm: Dumnezeule, care în mod minunat l-ai creat pe om după chipul tău (iubire) şi într-un mod şi mai minunat l-ai reînnoit (prin Duhul Sfânt), dă-ne, te rugăm, harul de a ne împărtăşi de dumnezeirea lui Cristos, care a binevoit să se facă părtaş de firea noastră omenească! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin