Start > Ritul latin > Chiar și Dumnezeu trebuie să se convertească

Chiar și Dumnezeu trebuie să se convertească

29 November 2008
940 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Advent (Anul B)

Ce ne-ai făcut?

Trebuie să ne amintim că Adventul este timpul așteptării. O așteptare proiectată spre dubla “venire” a lui Isus: acea iminentă, a Nașterii, “în trup”; și cea finală, “în glorie”. “A merge în întâmpinarea Domnului” este o formulă care revine deseori în acest timp. Este riscant, însă, de a neglija faptul că El vine în întâmpinarea noastră. Ne caută. Așteaptă cu nerăbdare să ne găsească. Da. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ne-ar mai căuta? Dacă nu ar simți nici un interes în privința noastră. Dacă ar ascunde chipul său.

Este problema pe care o pune al Treilea Isaia. Care, referindu-se la situația pe care o trăiește poporul, nu ezită să adreseze o serie de mustrări, în acest sens, Domnului. “Ne lași să rătăcim departe de căile tale”, conform traducerii noastre liturgice grijulii. În timp ce textul original apare mai îndrăzneț: “Ne faci să rătăcim departe de căile tale”. Ca și cum n-ar fi suficient: “Ne împietrești inima (și nu, simplu, “lași să ni se împietrească inima noastră”): Adică: pui în noi o piatră în locul inimii. Întocmai opusul “unei inimi de carne” pe care ne-ai promis-o (Ez 36,26). Chiar imploră: “Întoarce-te”. Adică: schimbă-te, căiește-te, întoarce-te la noi.

Este și vina Ta!

“Dacă ai rupe cerurile și ai coborâ…” Pare că te-ai retras în lumea ta, te-ai izolat în Paradisul tău. Ai obosit făcând minuni “inimaginabile”. Și ne-ai lăsat pradă răutății noastre. Isaia recunoaște: este vina noastră, pentru că ne-am îndepărtat de Tine, am fost rebeli. Dar mai spune: este și vina Ta, pentru că te-ai mâniat, ne-ai întors spatele, ai părăsit “opera mâinilor tale”. Olarul sublim s-a dezgustat, nu mai are interes să modeleze argila, văzând că această capodoperă s-a ruinat.

Desigur, apare surprinzător faptul că, descoperind în sine un rău de nesuprimat, o împietrire progresivă, ceva suprior forțelor proprii, Israel, prin gura lui Isaia, deși are posibilitatea de a învinovăți de toate acestea forțele opuse lui Dumnezeu, alege mai degrabă să cheme la judecată pe Dumnezeu însuși ca “responsabil”. Este vorba, evident, de un paradox, care exprimă credința în Dumnezeuul “unic” căruia i se atribuie totul.

Și, în același timp, mărturisirea neputinței din partea omului de a se elibera de păcatele proprii. Numai Dumnezeu este mai puternic decât răul. Omul, de unul singur, nu poate face nimic. Rămâne faptul că, poate a existat în acel timp vreo organizație însărcinată să apere ortodoxia doctrinală, probabil Al Treilea Isaia ar fi îndurat vreo mare supărare. În orice caz, textul nostru pune în evidență, fără îndoială, că o acțiune “de sus” nu corespunde cu una “de jos”, și invers: împletirea dintre aceste două acțiuni rămâne greu de explicat.

Tată, iartă-mă, sau privește-mă

Nu se poate admira suficient forța pasionată a acestei rugăciuni penitențiale care începe, surprinzător, cu invocația: “Doamne, tu ești tatăl nostru”. Avem deci un “Tată al nostru”, dintru început, centrat mai ales asupra căutării iertării. Păcatul este văzut în esență ca o ruptură cu Dumnezeu, și în consecință risipire, pierderea orientării în viața proprie.

Imaginile sunt mai degrabă puternice, și chiar crude în realismul lor. Se vorbește de contaminare și de zdrențe murdare. Se referă chiar la frunze uscate, purtate de vânt. Deci: ceva necurat, corupt, gol și inconsistent. Păcatul este văzut mai departe ca o amorțeală paralizantă, o imposibilitate de a restabili contactul vital: “Nimeni nu se trezea pentru a se apropia de Tine”.

Și pedeapsa lui Dumnezeu constă în a-l lăsa pe om în tovărășia vinei proprii: “Ne-ai pus în stăpânirea nelegiuirii noastre”. Ceva insuportabil. O pedeapsă curemurătoare. Aproape un blestem. Cea mai rea pedeapsă constă în a fi “lăsați” în stăpânirea păcatului. A fi părăsiți în alegerile noastre greșite. Să ne facă să gustăm până la fund gustul anumitor roade. De a nu mai fi opriți de preferințele noastre. Pentru mulți dintre noi este ideea că “Dumnezeu ne vede” atunci când comitem un păcat oarecare. În fragmentul de față, dimpotrivă, Dumnezeu nu ne mai vede când, prin păcat, ne îndepărtăm de El.

“Tu ai ascuns de la noi chipul tău”. Prin păcat, noi reușim să fugim de privirea lui. Și este cu totul în dezavantajul nostru.

În sfârșit, Domnul nu ne mustră: “Ai grijă că te-am văzut…”. Ci ne avertizează: “Din păcate nu te mai văd”. Iertarea, atunci, nu poate fi alta decât “recuperarea” chipului lui Dumnezeu. În același moment în care El se întoarce pentru a mă vedea ca păcătos, sunt salvat. În sfârșit, iertarea nu este o simplă “trecere pe deasupra” păcatelor mele. De aceea, odată dobândită ștergerea păcatului, sunt în ordine.

Păcatul provoacă o stricăciune. Și este necesar ca Dumnezeu să mă ia de mână, să mă refacă nou, să-mi redea forma, să reînceapă să mă creeze. Vai dacă Dumnezeu s-ar limita să “treacă pe deasupra” nebuniilor mele… Deci, a-L implora: “iartă-mă, înseamnă a cere două lucruri: – “Privește-mă”; – “Ia-mă în mâna Ta și pune-Te la treabă”.

Este ceva bun în Corint

Paul, evident, știe de unde să înceapă. Nu atacă pe creștinii din Corint, nu se prezintă cu degetul amenințător, nu atacă imediat cu acuze. Începe, în schimb, bucurându-se pentru belșugul binelui care este în acea comunitate, și de care el este conștient. Simte nevoia de a pune în evidență aspectele demne de laudă. Și mulțumește lui Dumnezeu pentru aceste minuni. Se felicită pentru că a îmbogățit acea Biserică “cu toate darurile”.

Indirect, deci, Paul se felicită și pentru membrii comunității, beneficiarii bogăției divine. Apostolul nu se complace pentru rezultatele muncii sale, de roadele oboselilor sale. Mai degrabă “recunoaște” acțiunea lui Dumnezeu. Și nu are o tactică diplomatică abilă, o istețime pentru a acopri pilula amară pe care apoi o face să fie înghițită. Nu. Apostolul vede înainte de toate lumina, pune în evidență frumosul, descoperă adevărul și binele.

Desigur, apoi nu va ezita să taie în carne vie bubele (și ce fel de bube!). Va scoate cazmaua pentru a curăța murdăria. Va înfrunta abuzurile. Va înfrunta, fără falsă rușine, problemele arzătoare și chiar dificile. Dar totodată precizează că este vorba de un organism sănătos, vital, străbătut de har. Înainte de dispreț, uimirea. Înainte de mustrări, admirația sinceră.

Înainte de plângeri, satisfacția. Înainte de denunțarea infidelităților, proclamarea fidelității inepuizabile față de Dumnezeu. Înainte de a da un diagnostic al relelor, de a numi defectele, de a se ocupa de părțile infectate, Paul face inventarul comorilor.

Cineva, în mod superficial, ar putea să se gândească la un fel de anestezie, făcută pentru a atenua puțin durerea inevitabilă la intervenția chirurgicală care urmează. Eu cred că este chiar contrarul: Paul vrea, mai degrabă, să trezească pe pacient, să dezvăluie sensibilitatea sa. Operația va fi suportată cu conștiința deplină și cu luciditate. Comunitatea trebuie să fie conștientă de forța, de resursele pe care le-a dăruit Dumnezeu. Este solicitată să acționeze “în stare de veghe”. Din moment ce Dumnezeu te iubește, vrea mântuirea ta, vrea să-ți asigure fericirea ta, trebuie să deschizi ochii spre ceea ce reprezintă o amenințare și să accepți intervenția care te eliberează, și care este în mod necesar dureroasă.

De la acest pas, unde vom termina?

Oricum, rămâne judecata complet pozitivă exprimată la început. Și chiar previziunile favorabile: “El vă va întări până la sfârșit”. Paul nu are îndoieli în intenție: “Va merge sigur spre bine”. Deja, discursul ar putea fi cel al sincerității. Dar sinceritatea nu înseamnă pur și simplu a arunca în față oamenilor adevăruri neplăcute. Înseamnă, înainte de toate, a ști să recunoști binele, să vezi – sau cel puțin să intuiești – pe Domnul în acțiune.

Nu este suficient să apelezi, în general, când îți convine la “generozitatea credincioșilor” (și aceasta se cheamă a pune mâna la portofel). Trebuie să ai onestitatea de “a prezenta în fața” comunității binele săvârșit, dăruirea, sacrificiile, “cunoașterea” de care este capabilă din cauza harului Domnului. Cine știe dacă, în vreo scrisoare pastorală, într-un document oficial, sau pur și simplu într-o predică, ar fi posibil să găsești această expresie: “Lăsați-mă să spun, înainte de toate, că sunt mulțumit de voi (sau pentru voi). Chiar dacă…”

Veghează chiar și cel care doarme

A propo de venirea “ultimă” – și neașteptată – a Domnului, ar fi bine să ne întrebăm despre avertismentul de a nu fi găsiți “adormiți”. Nu cred că trebuie să interpretăm, mai mult sau mai puțin banal, astfel: “Vai de cel care va fi găsit în pat în acel moment”. Este posibil, într-adevăr, să-l primim pe Domnul chiar și în somn.

“A veghea” sau “a fi vigilent” (un refren scandat de patru ori în puține rânduri), nu implică desigur datoria de a nu merge niciodată la culcare. Este vorba, mai degrabă, de a avea conștiința datoriei care ne-a fost încredințată, și pe care intenționăm s-o împlinim cu grijă zi de zi. De aceea, cu conștiința liniștită a unei misiuni împlinite în această zi,și apoi în ziua următoare, și așa mai departe până la acea zi, se poate culca liniștit. “Mă culc în pace și adorm îndată…” (Ps 4,9).

Poate că Domnul nu are nimic de zis – dimpotrivă – dacă ne găsește “adormiți” după ce am împlinit cu fidelitate datoria noastră. Ceea ce este total diferit de a fi “adormiți” în indiferență, inerție, lene. Este un somn care exprimă absența, “lipsa de responsabilitate”, indolența. Somnul aceluia care nu are grijă de nimic. Dar somnul poate fi și un semn că totul este în ordine “înăuntru”. S-a observat, în mod ironic, că mulți se scoală degrabă, dar se trezesc târziu.

Domnul, probabil, nu ne va întreba la ce oră eram obișnuiți să ne sculăm dimineața. Se va interesa să vadă dacă și când ne-am “trezit” într-adevăr pentru a împlini vocația noastră, dacă am fost atenți la ceva, dacă am deschis ochii spre Cineva.

Ritul latin