Start > Ritul latin > Domnul este aproape

Domnul este aproape

29 November 2008
1,035 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a IV-a din Advent (Anul B)

Care este scopul venirii lui Dumnezeu în istorie? De ce vine? Cine îl cunoaște?

Răspunde sf. Paul (Lectura a II-a: Rom 16, 25-27): Dumnezeu vine să ne descopere misterul ascuns de veacuri, descoperit doar în mică măsură profeților, dar total nouă prin Duhul Sfânt (1Cor 2, 10-12), adică planul mântuirii: să adune toate în Cristos (Ef 1, 9-10), să reunească pe toți oamenii cu sine și între ei (Ef 5,6).

Dacă apostolul neamurilor ne-a răspuns prin cuvinte, în evanghelia zilei (Lc 1, 26-38) găsim răspunsul în fapte. Pentru frumusețea sa literară și pentru profunzimea teologiei sale acest text constituie un punct central al Noului Testament. Din această cauză ne vom opri asupra rolului pe care îl are fiecare personaj în parte.

Dumnezeu este acela care acționează ca pilon principal. El nu-i o entitate supremă care stă impasibil pe treapta neschimbării veșnice, ci este puterea care eliberează și călăuzește cu multă grijă căile istoriei lui Israel, iar acum intervine decisiv prin Maria: a) îi vorbește prin înger, care de fapt este expresia prezenței sale; b) acționează creator prin Duhul său; c) se actualizează în istorie prin Fiul care se zămislește și se naște din Fecioara Maria.

Maria este expresia umanității care se menține deschisă pentru misterul lui Dumnezeu și înfăptuiește speranța lui Israel și deschide drumul acelor popoare care își caută sensul existenței, adevărul și viitorul lor. Prin urmare, în același timp, Fecioara din Nazaret este realitatea omului îmbogățit de Dumnezeu, după cum ne sugerează cuvintele îngerului care proclamă: Domnul este cu tine și ai aflat har de la Domnul. Din acest punct de vedere Fecioara Maria schimbă imaginea adventului (a aceluia care trebuie să vină) în semnul prezenței lui Dumnezeu dintre oameni. Mai mult decât Ioan Botezătorul și mai mult decât profeții, ea este însăși omenirea care iubește și speră, umanitatea care îl acceptă pe Dumnezeu, admite cuvântul său și devine instrumentul lucrării sale. Așa descoperim că la limita speranței (a omului deschis lui Dumnezeu) se află începutul credinței (acceptarea lui Dumnezeu prezent, după cum se reflectă din răspunsul Fecioarei Maria: «Fie mie după cuvântul tău»).

Duhul lui Dumnezeu. Să ne reamintim de întreita epifanie: a) din Vechiul Testament Duhul este puterea divină care călăuzește pe oameni spre Cristos; b) este puterea lui Dumnezeu care l-a susținut pe Cristos pe drumul acestei vieți; c) este moștenirea pe care Isus a lăsat-o Bisericii prin Misterul pascal, este puterea iubirii care oferă lumii darul suprem al vieții sale (la Rusalii).

Ei bine, povestirea Buneivestiri se referă la momentul culminant al primei epifanii a Duhului Sfânt: puterea lui Dumnezeu care călăuzește pe oameni spre Cristos, se stabilește în Fecioara Maria și o transformă în Mamă (izvorul omenității) lui Cristos.

Isus, doritul și speranța omenirii, este rodul adventului istoric și care culminează în persoana Fecioare Mame Maria. În același timp, Isus ne vine din puterea transformatoare a lui Dumnezeu, izvorăște din Duhul Sfânt. Fiind un om între oameni, îi ajută pe oameni (este un rege care le oferă împărăția). Isus Cristos, fiind prezența lui Dumnezeu, poate oferi întregii omeniri mântuirea deplină și definitivă.

Mântuirea. Întreaga povestire (salutul îngerului, răspunsul Mariei și prezența creatoare a Duhului) este îndreptată spre o țintă precisă: mântuirea oamenilor. In termeni luați din speranța Vechiului Testament, mântuirea se identifică cu instaurarea împărăției davidice. Pentru noi, această plinătate mesianică se poate reflecta sub alte aspecte, dar, în fond, se va identifica mereu cu împlinirea eliberatoare și transformatoare a așteptării oamenilor prefigurată de împărăția lui David. Această plinătate este deja realizată în mod destul de semnificativ în însuși chipul Fecioarei Maria care așteaptă în tăcere, ascultă cuvântul lui Dumnezeu și colaborează. Acest al său: Fie mie după cuvântul tău!, dacă este transformat în motto-ul activităților noastre, poate și trebuie să schimbe întreaga noastră istorie (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 1122-1123).

După atâta teologie, să ne permitem un moment de răgaz și să ascultăm o poveste de demult! Se spune că pe când Isus avea câțiva anișori, venea mereu la ușa căsuței Părinților săi un copil care cerșea o bucățică de pâine și o primea regulat. Într-o zi, pe când Fecioara-Mamă era ocupată până peste cap cu treburile casei, copilașul Isus vine și-i spune: Mămică, a venit copilul flămând și vrea să-i dai o bucățică de pâine. Lasă-l, a zis Mama-Fecioară, este un copil urâcios. Nu vezi că niciodată nu mulțumește pentru ceea ce primește? Da, văd, răspunde Isus, dar te rog să-i dai, fiindcă pare tare flămând și îți mulțumesc eu în numele lui. Mama i-a zâmbit, l-a sărutat pe frunte și i-a dat o felie de pâine mai mare ca de obicei. Isus i-a mulțumit și a alergat la cel flămând, care, luând pâinea, a fugit și din ziua aceea n-a mai venit la cerșit, fiindcă, de fiecare dată, oricât mânca din pâine, aceasta revenea la starea inițială. Au trecut anii și într-o zi la ușa căsuței din Nazaret s-a oprit un tânăr, pe când Isus era plecat în misiune cu câțiva ucenici, și-i adresează Fecioarei Maria cererea, ca să intervină pe lângă Isus să-l primească de ucenic. Când Isus a trecut prin Nazaret, mama l-a rugat: Primește-l pe tânărul Iuda din Iscariot ca ucenic al tău!. Lasă-l, mamă, că este urâcios! De peste douăzeci de ani mănâncă din pâinea pe care mi-ai dat-o și i-am dat-o lui și niciodată nu ne-a mulțumit. Lasă, fiul meu, a zis Maria, că îți mulțumesc eu. Și Isus l-a primit pe Iuda hoțul și trădătorul în rândul ucenicilor săi; l-a înzestrat cu darul misiunii apostolice, cu darul minunilor, i-a încredințat tot avutul: punga cu banii necesari existenței și l-a numit prieten chiar și când l-a sărutat spre a-l trăda.

Dacă istoria ar fi adevărată, n-am avea de ce să ne îndoim de mântuirea lui Iuda, fiindcă Fecioara Maria sigur s-a rugat pentru toți ucenicii lui Isus și în special pentru cel care a ajuns apostol datorită ei; Tatăl ceresc, imprevizibil în acțiunile sale, a găsit o portiță de salvare. Să ne încredințăm Fecioarei Maria și mântuirea ne este asigurată!

Felul imprevizibil în care acționează Dumnezeu când omul îi cere ceva cu credință, ni-l arată chiar prima lectură (2Sam 7, 1-5b-12; 14a. 16). David regele vrea să-i ridice un templu lui Dumnezeu, ca neamul său să-i rămână credincios în veci. Dumnezeu îi amintește că el este constructorul oricărei case, o construiește cu pietre vii (1Cor 3, 16; 1 Pt 2,5; Ef 2, 20-22) și refuză darul lui David pentru că a vărsat prea mult sânge (1Cron 22, 7-10), dar îi răsplătește dorința și fidelitatea. Domnul însuși îi va construi o casă și-i va da un tron veșnic: Fecioara din nemul său va deveni templul viu al lui Dumnezeu. David a înțeles că dinastia și împărăția sa nu pot dura fără Dumnezeu și vrea să pună templul la temelia credinței sale. Dumnezeu îl răsplătește peste așteptări.

Noi avem credința că nu putem avea viață, că nu putem dura fără Dumnezeu?

Am pus, poate, la temelia credinței noastre biserica aceasta din piatră, beton, fier, marmoră etc și ne mândrim cu dânsa. Dar, exclamă necredinciosul Nietzche: Ce ar mai putea fi altceva aceste biserici, decât morminte și monumente funerare ale lui Dumnezeu?Dumnezeu nu locuiește în temple construite de mâna omului, ne spun Faptele apostolilor (17, 24); Dumnezeu își stabilește el însuși locuința, nu în clădiri, ci în oameni: Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? (1Cor 3, 16).

Cu toate acestea și edificiul bisericii materiale are sens: este casa comunității unde își dau întâlinire mai mult decât «doi sau trei în numele lui Isus» și-i fac vizibilă prezența prin caritate și prin Euharistie. Tot aici ne amintim că Fecioara Maria este «prima piatră vie» a Bisericii, a locuinței lui Dumnezeu dintre oameni. Fiind «prima», nu se poate trece la următoarele decât prin Prima, prin Maria, prin asemănarea cu ea ca Slujitoare a Domnului. Însuși Iosif, tatăl purtător de grijă al lui Isus, nu are acces la Mântuitorul lumii decât prin Maria: slujindu-i ei, îi slujește lui Isus din sânul ei și tocmai prin această slujire plină de credință el se afirmă ca «fiul lui David». Isus va sta pe scaunul făcut de palmele bătătorite ale tâmplarului Iosif cu mai multă iubire față de oameni decât a stat părintele său David pe tronul său de fildeș și aur din patul său de cedru, căci va pune bazele împărăției celor săraci și smeriți, adică a acelora care se vor naște prin botez spre a sluji fraților lor. Primul născut prin botez spre a sluji fraților săi este Isus însuși. Prin, în și cu Ferioara Maria să-i adresăm lui Dumnezeu rugăciunea noastră: Te rugăm, Doamne, să reverși harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului Intruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim conduși prin patima și crucea lui, la slava învierii! (LR). Amin.

Ritul latin