Start > Ritul latin > El vă va boteza cu Duhul Sfânt

El vă va boteza cu Duhul Sfânt

29 November 2008
748 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a II-a din Advent (Anul B)

Am ascultat trei lecturi: prima din cartea profetului Isaia (40, 1-4. 9-11), a doua din scrisoarea sf. Petru (2Pt 3, 8-14) și a treia din evanghelia după sfântul Marcu (1, 1-8).

Ce a voit să spună Isaia poporului prin cuvintele de întâlnire cu Domnul în pustiu, unde valea se va umple și muntele se va pleca, unde terenul accidentat va deveni plan și cel coșcovit de arșiță va deveni gazon verde? Ce înseamnă că se va arăta slava Domului și tot omul o va vedea? Nu s-a aprins oare fantezia Profetului după «fata morgana»?.. Nu încearcă să amăgească poporul, așa cum mama «duce copilul cu zăhărelul» ca să-l facă cuminte?..

Și Petru ce a voit să spună prin sintagma că în fața Domnului o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi? N-a urmărit să sperie pe credincioși cu «sacul țiganului» prin acea catastrofă cosmică în care cerurile vor trece, elementele naturii se vor topi și din planeta noastră dragă se va alege praf și cenușă?

Iar Ioan Botezătorul n-a urmărit să sperie lumea cu glasul de tunet în pustiu, cu îmbrăcămintea lui aspră și cu figura de ascet arsă de soare?

Urmăresc oare aceste lecturi să ne dea convingerea că Isus este Mesia? Că trebuie să tremurăm de frică în fața celui care a venit și lumea nu l-a primit? Sau trebuie să grăbim botezul omenirii spre a grăbi venirea zilei Domnului? Să căutăm pustiul spre a vedea slava Domnului?

Răspunsul la toate îl găsim în citatul următor:

Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la euharistie din literatura creștină este expresia sf. Ignațiu din Antiohia: leacul împotriva morții (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se găseau faimoșii medici ai antichității, iar din jurul orașului puteau fi culese ierburi împotriva oricărui tip de boală. Dar între medici era cultivată o veche dorință: găsirea unor ierburi, a unui medicament împotriva morții. Sf. Ignațiu, trăind în acest mediu, putea cu ușurință spune: un asemenea medicament îl avem noi, creștinii, în pâinea euharistică; cine o mănâncă nu va muri, va trăi veșnic (In 6, 58) Tomas Spidlic, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 150).

În anul 587 î.C. Ierusalimul este distrus de babilonienii conduși de Nabucodonosor. Evreii mai bogați sunt deportați și cei săraci lăsați sub biciul zbirilor păgâni. De ce se temeau atât unii cât și alții? De nimicirea neamului, de moarte, de dispariția totală de pe scena istoriei. Ce voiau toți? Să vină Dumnezeu și să le asigure existența, viața și demnitatea umană.

Omul strigă după Dumnezeu numai când viața îi este în pericol, în rest uită că Dumnezeu este autorul, protectorul și stăpânul vieții. Or, «uitarea lui Dumnezeu» este egală cu ateismul practic. Sf. Vasile repeta adesea că păcatul ne face să pierdem «scumpa aducere aminte de Dumnezeu». Dar, ceea ce este și mai trist, este faptul că în această stare de ateism practic, omul pierde, încetul cu încetul, încrederea în sine însuși. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul pierde simțul că ar mai fi capabil să-și stăpânească singur propriile patimi, și cu atât mai puțin în a se elibera de sărăcie și sclavie. (cf. Tomas Spidlic o.c. p. 58-59).

Isaia arată că Dumnezeu – autorul, protectorul și stăpânul vieții – are întotdeauna inițiativa salvării a ceea ce îi aparține: viața; cu atât mai mult când este chemat.

Noi știm că răspunsul său a fost târziu, imprevizibil și surprinzător. «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». El va răspunde prin întruparea Fiului său, garantând viața fiecărui om prin însăși firea omenească pe care Isus a luat-o și a condus-o «pas cu pas» până la desăvârșirea ei: înviere, înălțare, intrare în veșnicie prin așezarea veiții umane «de-a dreapta Tatălui» (Crezul). «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». Întârzierea, pentru cel ce suferă, constituie o doză în plus de chin. Întârzierea, pentru cel slab în credință, duce la descurajare, la o stare de criză.

Și primii creștini erau asaltați de multiple greutăți: persecuții provenind din partea iudeilor, a păgânilor, a rudelor, sărăcie, boală și mai ales moartea celor dragi. Isus era așteptat ca eliberatorul definitiv, ca cel ce va șterge toată lacrima din ochii lor.

Cum încearcă sf. Petru să rezolve criza?

Mai întâi încearcă se rezolve problema timpului, spre a înțelege întârzierea Domnului: a lui Dumnezeu este veșnicia; el n-are de ce să se grăbească. Graba este specifică omului legat de numărul mic al anilor, dar chiar și aici constatăm că de atâtea ori «graba strică treaba». În al doilea rând, Dumnezeu este îndelung răbdător: «iubirea așteaptă convertirea». În al treilea rând, la venirea lui Isus va fi creată o lume nouă, dar nu fără concursul celor drepți: deocamdată numărul participanților la formarea acestei lumi noi este insuficient și aportul celor drepți este prea mic. În al patrulea rând, felul lui Dumnezeu de a acționa este imprevizibil și peste așteptările omului. Așa că: lucrul cel mai bun de făcut este vegherea, adică convertirea, fiindcă chiar dacă ne-am converti o mie de ani, n-am merita fericirea nici măcar pentru o singură zi. Primii creștini erau nerăbdători față de venirea lui Isus în slavă fiindcă nutreau speranța că vor fi scutiți de moarte. Dar, nu numai că nu vor fi scutiți de moarte, ci chiar întreg cosmosul vechi va trebui să moară. Cum? Prin foc.

În credința antică orientală, ca și în gândirea filozofică, două sunt mijloacele care pot distruge lumea rapid: apa și focul. Cum lumea a fost distrusă o dată de apă și Dumnezeu s-a jurat să nu mai folosească potopul pentru exterminarea vieții (cf. Gen 8, 21-22), nu i-a mai rămas la îndemână decât focul; și sf. Petru mai introduce ceva inedit: cutremurul, nu numai de pământ, ci pe cel cosmic.

Petru n-a urmărit să dea o lecție științifică, ci să rezolve o problemă de credință: Dumnezeu este “Alfa și Omega” fiecărui lucru; el, fiind Viața în sine, viața va continua veșnic și prin noi creații. Mai mult: creația nouă este “nouă” doar pentru om – în Dumnezeu toate sunt veșnic noi – și de aceea vrea să ne spună că omul este creat să dăinuiască și să se bucurea de lucrarea mâinilor Domnului.

Pentru noi timpul e scurt, și, după cum fiecare își dorește propriul sfârșit cât mai târziu posibil, la fel trebuie dorită durabilitatea lumii și salvată noțiunea vieții și a sensului ei.

Cine va da durabilitate lumii și va salva noțiunea vieții și a sensului ei?

Isus Cristos, așa cum este descris de sf. Marcu în episodul evanghelic de azi.

Cuvântul “evanghelie” nu indică acea carte care conține predica și faptele lui Isus. Acest înțeles (de carte) apare pentru prima dată în anul 150 la sfântul martir Iustin. Ținând cont de ambientul grec al comunității în care s-a născut cea de-a doua evanghelie, se cuvine să ne amintim că acest cuvânt se folosea spre a arăta anunțarea unei victorii (kerygma), obținută de împărat în persoană. Folosirea cuvântului “evanghelie” în cultul imperial este revelator spre a înțelege expresia din gura autorului nostru. Împăratul întrunea toate în persoana sa; și acesta conferă “evangheliei” însemnătatea sa și toată puterea sa. “Domnul” (Kyrios) era ceva de ordin divin și își extindea puterea sa asupra oamenilor și a animalelor. Astfel, prin urmare, când autorul vorbește despre “evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”, spune un lucru mult mai concret pentru cititorii săi care erau foarte pătrunși de acea terminologie. Isus este prezentat pe aceeași treaptă cu împăratul și îi sunt atribuite aceleași onoruri. Dacă își are “evanghelia sa”, aceasta vrea să spună că este întruparea lui Dumnezeu, că aduce cu sine mântuirea lumii și oferă oamenilor capacitatea de a învinge orice piedică și le arată calea cea dreaptă spre împărăție. Și, de fapt, vom consemna că adesea se folosește expresia de “evanghelia împărăției lui Dumnezeu” (Mc 1,14; cf. Mt 4,23; 9,35; 24,14). Din acest punct de vedere, Isus este prezentat cu acele trăsături care nu lasă nici un dubiu. Isus este “Mesia”, “Fiul omului”, dar și “Fiul lui Dumnezeu”. O “evanghelie” era legată de o persoană de rang divin. Isus nu este numai Mesia cel așteptat de iudei, ci este Fiul lui Dumnezeu. Această mărturie clară este pusă și la sfârșit, în gura centurionului roman care asista la răstignire: “Acest om era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu” (15,39). (Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981).

Iată acel medicament dătător de viață veșnică – «Pharmacum immortalitatis» – din sânul istoriei, ascuns sub speciile pâinii și vinului: pâinea care este alimentul esențial al vieții și vinul care este băutura esențială a bucuriei, vrea să spună că acela care se apropie de ieslea din Betleem, care înseamnă «Casa Pâinii», se apropie de Izvorul vieții; Isus, la Cina cea de taină, adaugă pâinii – izvorul vieții – vinul, semnul vieții fericite. Mântuitorul spune ucenicilor să facă aceasta în amintirea sa, adică să o facă în amintirea vieții fericite începute pe pământ și menite să continuie la banchetul veșnic. Cristos este viața.

Tot conținutul lecturilor îl putem concentra în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule atotputernic și milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împidice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoașterea înțelepciunii cerești să ne facă părtași de viața lui, El, care, fiind Dumnezeu. (LR). Amin.

Ritul latin