Predici

Am ascultat trei lecturi: prima din cartea profetului Isaia (40, 1-4. 9-11), a doua din scrisoarea sf. Petru (2Pt 3, 8-14) şi a treia din evanghelia după sfântul Marcu (1, 1-8).

Ce a voit să spună Isaia poporului prin cuvintele de întâlnire cu Domnul în pustiu, unde valea se va umple şi muntele se va pleca, unde terenul accidentat va deveni plan şi cel coşcovit de arşiţă va deveni gazon verde? Ce înseamnă că se va arăta slava Domului şi tot omul o va vedea? Nu s-a aprins oare fantezia Profetului după «fata morgana»?.. Nu încearcă să amăgească poporul, aşa cum mama «duce copilul cu zăhărelul» ca să-l facă cuminte?..

Şi Petru ce a voit să spună prin sintagma că în faţa Domnului o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi? N-a urmărit să sperie pe credincioşi cu «sacul ţiganului» prin acea catastrofă cosmică în care cerurile vor trece, elementele naturii se vor topi şi din planeta noastră dragă se va alege praf şi cenuşă?

Iar Ioan Botezătorul n-a urmărit să sperie lumea cu glasul de tunet în pustiu, cu îmbrăcămintea lui aspră şi cu figura de ascet arsă de soare?

Urmăresc oare aceste lecturi să ne dea convingerea că Isus este Mesia? Că trebuie să tremurăm de frică în faţa celui care a venit şi lumea nu l-a primit? Sau trebuie să grăbim botezul omenirii spre a grăbi venirea zilei Domnului? Să căutăm pustiul spre a vedea slava Domnului?

Răspunsul la toate îl găsim în citatul următor:

Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la euharistie din literatura creştină este expresia sf. Ignaţiu din Antiohia: leacul împotriva morţii (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se găseau faimoşii medici ai antichităţii, iar din jurul oraşului puteau fi culese ierburi împotriva oricărui tip de boală. Dar între medici era cultivată o veche dorinţă: găsirea unor ierburi, a unui medicament împotriva morţii. Sf. Ignaţiu, trăind în acest mediu, putea cu uşurinţă spune: un asemenea medicament îl avem noi, creştinii, în pâinea euharistică; cine o mănâncă nu va muri, va trăi veşnic (In 6, 58) Tomas Spidlic, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 150).

În anul 587 î.C. Ierusalimul este distrus de babilonienii conduşi de Nabucodonosor. Evreii mai bogaţi sunt deportaţi şi cei săraci lăsaţi sub biciul zbirilor păgâni. De ce se temeau atât unii cât şi alţii? De nimicirea neamului, de moarte, de dispariţia totală de pe scena istoriei. Ce voiau toţi? Să vină Dumnezeu şi să le asigure existenţa, viaţa şi demnitatea umană.

Omul strigă după Dumnezeu numai când viaţa îi este în pericol, în rest uită că Dumnezeu este autorul, protectorul şi stăpânul vieţii. Or, «uitarea lui Dumnezeu» este egală cu ateismul practic. Sf. Vasile repeta adesea că păcatul ne face să pierdem «scumpa aducere aminte de Dumnezeu». Dar, ceea ce este şi mai trist, este faptul că în această stare de ateism practic, omul pierde, încetul cu încetul, încrederea în sine însuşi. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul pierde simţul că ar mai fi capabil să-şi stăpânească singur propriile patimi, şi cu atât mai puţin în a se elibera de sărăcie şi sclavie. (cf. Tomas Spidlic o.c. p. 58-59).

Isaia arată că Dumnezeu – autorul, protectorul şi stăpânul vieţii – are întotdeauna iniţiativa salvării a ceea ce îi aparţine: viaţa; cu atât mai mult când este chemat.

Noi ştim că răspunsul său a fost târziu, imprevizibil şi surprinzător. «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». El va răspunde prin întruparea Fiului său, garantând viaţa fiecărui om prin însăşi firea omenească pe care Isus a luat-o şi a condus-o «pas cu pas» până la desăvârşirea ei: înviere, înălţare, intrare în veşnicie prin aşezarea veiţii umane «de-a dreapta Tatălui» (Crezul). «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». Întârzierea, pentru cel ce suferă, constituie o doză în plus de chin. Întârzierea, pentru cel slab în credinţă, duce la descurajare, la o stare de criză.

Şi primii creştini erau asaltaţi de multiple greutăţi: persecuţii provenind din partea iudeilor, a păgânilor, a rudelor, sărăcie, boală şi mai ales moartea celor dragi. Isus era aşteptat ca eliberatorul definitiv, ca cel ce va şterge toată lacrima din ochii lor.

Cum încearcă sf. Petru să rezolve criza?

Mai întâi încearcă se rezolve problema timpului, spre a înţelege întârzierea Domnului: a lui Dumnezeu este veşnicia; el n-are de ce să se grăbească. Graba este specifică omului legat de numărul mic al anilor, dar chiar şi aici constatăm că de atâtea ori «graba strică treaba». În al doilea rând, Dumnezeu este îndelung răbdător: «iubirea aşteaptă convertirea». În al treilea rând, la venirea lui Isus va fi creată o lume nouă, dar nu fără concursul celor drepţi: deocamdată numărul participanţilor la formarea acestei lumi noi este insuficient şi aportul celor drepţi este prea mic. În al patrulea rând, felul lui Dumnezeu de a acţiona este imprevizibil şi peste aşteptările omului. Aşa că: lucrul cel mai bun de făcut este vegherea, adică convertirea, fiindcă chiar dacă ne-am converti o mie de ani, n-am merita fericirea nici măcar pentru o singură zi. Primii creştini erau nerăbdători faţă de venirea lui Isus în slavă fiindcă nutreau speranţa că vor fi scutiţi de moarte. Dar, nu numai că nu vor fi scutiţi de moarte, ci chiar întreg cosmosul vechi va trebui să moară. Cum? Prin foc.

În credinţa antică orientală, ca şi în gândirea filozofică, două sunt mijloacele care pot distruge lumea rapid: apa şi focul. Cum lumea a fost distrusă o dată de apă şi Dumnezeu s-a jurat să nu mai folosească potopul pentru exterminarea vieţii (cf. Gen 8, 21-22), nu i-a mai rămas la îndemână decât focul; şi sf. Petru mai introduce ceva inedit: cutremurul, nu numai de pământ, ci pe cel cosmic.

Petru n-a urmărit să dea o lecţie ştiinţifică, ci să rezolve o problemă de credinţă: Dumnezeu este “Alfa şi Omega” fiecărui lucru; el, fiind Viaţa în sine, viaţa va continua veşnic şi prin noi creaţii. Mai mult: creaţia nouă este “nouă” doar pentru om – în Dumnezeu toate sunt veşnic noi – şi de aceea vrea să ne spună că omul este creat să dăinuiască şi să se bucurea de lucrarea mâinilor Domnului.

Pentru noi timpul e scurt, şi, după cum fiecare îşi doreşte propriul sfârşit cât mai târziu posibil, la fel trebuie dorită durabilitatea lumii şi salvată noţiunea vieţii şi a sensului ei.

Cine va da durabilitate lumii şi va salva noţiunea vieţii şi a sensului ei?

Isus Cristos, aşa cum este descris de sf. Marcu în episodul evanghelic de azi.

Cuvântul “evanghelie” nu indică acea carte care conţine predica şi faptele lui Isus. Acest înţeles (de carte) apare pentru prima dată în anul 150 la sfântul martir Iustin. Ţinând cont de ambientul grec al comunităţii în care s-a născut cea de-a doua evanghelie, se cuvine să ne amintim că acest cuvânt se folosea spre a arăta anunţarea unei victorii (kerygma), obţinută de împărat în persoană. Folosirea cuvântului “evanghelie” în cultul imperial este revelator spre a înţelege expresia din gura autorului nostru. Împăratul întrunea toate în persoana sa; şi acesta conferă “evangheliei” însemnătatea sa şi toată puterea sa. “Domnul” (Kyrios) era ceva de ordin divin şi îşi extindea puterea sa asupra oamenilor şi a animalelor. Astfel, prin urmare, când autorul vorbeşte despre “evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”, spune un lucru mult mai concret pentru cititorii săi care erau foarte pătrunşi de acea terminologie. Isus este prezentat pe aceeaşi treaptă cu împăratul şi îi sunt atribuite aceleaşi onoruri. Dacă îşi are “evanghelia sa”, aceasta vrea să spună că este întruparea lui Dumnezeu, că aduce cu sine mântuirea lumii şi oferă oamenilor capacitatea de a învinge orice piedică şi le arată calea cea dreaptă spre împărăţie. Şi, de fapt, vom consemna că adesea se foloseşte expresia de “evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu” (Mc 1,14; cf. Mt 4,23; 9,35; 24,14). Din acest punct de vedere, Isus este prezentat cu acele trăsături care nu lasă nici un dubiu. Isus este “Mesia”, “Fiul omului”, dar şi “Fiul lui Dumnezeu”. O “evanghelie” era legată de o persoană de rang divin. Isus nu este numai Mesia cel aşteptat de iudei, ci este Fiul lui Dumnezeu. Această mărturie clară este pusă şi la sfârşit, în gura centurionului roman care asista la răstignire: “Acest om era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu” (15,39). (Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981).

Iată acel medicament dătător de viaţă veşnică – «Pharmacum immortalitatis» – din sânul istoriei, ascuns sub speciile pâinii şi vinului: pâinea care este alimentul esenţial al vieţii şi vinul care este băutura esenţială a bucuriei, vrea să spună că acela care se apropie de ieslea din Betleem, care înseamnă «Casa Pâinii», se apropie de Izvorul vieţii; Isus, la Cina cea de taină, adaugă pâinii – izvorul vieţii – vinul, semnul vieţii fericite. Mântuitorul spune ucenicilor să facă aceasta în amintirea sa, adică să o facă în amintirea vieţii fericite începute pe pământ şi menite să continuie la banchetul veşnic. Cristos este viaţa.

Tot conţinutul lecturilor îl putem concentra în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împidice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui, El, care, fiind Dumnezeu. (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin