Predici

În calendar, pare că este o zi “chiar şi” pentru Ea…

Înainte de toate, trebuie să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi. Ba mai mult, de-a dreptul aşezarea ei în calendar. Aparţine încă calendarului religios sau a trecut şi la cel civil? Dubiul mi-a venit anul trecut, privind la un telejurnal de seară, care documenta în diferite moduri cu care oamenii au trăit, în diferitele părţi ale lumii, ziua Celei Înălţate la cer. Oraşe, natural, aproape pustii. Localităţi montane, evident foarte aglomerate. Plaje, evident, foarte tixite, cu o serie impresionantă, fără întrerupere, de spinări bronzate. Jocuri şi diferite manifestaţii, trebuie s-o spun, foarte interesante.

La sfârşit, după ce ne-a informat cu grijă despre toate ritualurile de vacanţă, cronicarul, într-un exces de mărinimie, şi cu o notă de toleranţă, încheia: “”Ridicarea la cer a Mariei este şi o sărbătoare religioasă”. Înşira unele imagini rapide cu ceremoniile mai mult de importanţă folkloristică. Acel şi este semnificativ şi neliniştitor în acelaşi timp. Vrea să indice că sărbătoarea liturgică a devenit numai un pretext pentru altceva. Puţine solemnităţi, de acum, reuşesc să se sustragă din această situaţie apăsătoare, care reprezintă o adevărată uzurpare, să evite riscul banalizării şi al instrumentalizării.

În unele cazuri, de acum, firul care leagă misterul celebrat şi “traducerea” sa profană, este atât de fragil încât devine aproape invizibil, când nu este rupt cu totul. Creştinismul – şi, mai înainte, iudaismul – a reuşit să dea un conţinut sacru şi la sărbătorile păgâne, răscumpărându-le din zădărnicia lor şi de idolatrie şi înscriindu-le în istoria mântuirii. Era menţinut învelişul (data, ocazia, uneori chiar numele), dar substanţa era radical diferită. Astăzi asistăm la un fenomen invers. Se menţine învelişul religios – iată-l pe şi -, dar conţinutul este total golit şi substituit cu efemerul. Frivolitatea domină de necontestat. Avem impresia că Cea înălţată la cer trebuie să ceară cu umilinţă permisiunea de a fi şi Ea, să ocupe un loculeţ în spaţiul nemărginit al liturgiei mondane. Aş îndrăzni să spun că Cea Înălţată la cer se sforţează să găsească un loc pe pământ…

Celebrarea vieţii

Pentru cine reuşeşte să menţină solemnitatea de astăzi în calendarul sufletului, aş vrea să indic o temă unitară: celebrarea vieţii. Liturgia Cuvântului oferă diferite idei în această optică precisă. Apocalipsul prezintă scena dramatică a femeii însărcinate, “îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele sale şi pe cap o coroană cu douăsprezece stele” ameninţată de “dragonul roşu enorm, cu şapte capete şi zece coarne şi pe cap şapte diademe”, care aşteaptă momentul de a înşfăca “pruncul nou născut”.

Despre acest text celebru se dau diferite chei de lectură. Cea clasică vede înfăţişată în femeie Biserica, atacată şi persecutată de puterea imperială. Se dă şi o interpretare mariană, care nu este în contradicţie cu prima. Madona, de fapt, este cuprinsă în comunitatea credincioşilor, şi poporul Noii Alianţe vede în Madona simbolul chemării prin excelenţă şi misiunea Bisericii. Totuşi consider că “semnul” se mai poate aplica la toţi cei credincioşi. Şi în această perspectivă particulară se deapănă reflexiile mele.

O viaţă ameninţată

Deci, o viaţă aflată în conflict. O viaţă în luptă cu forţele de distrugere, cu tot ceea ce încearcă s-o aservească, s-o domine, s-o sufoce, s-o înstrăineze, s-o sărăcească, s-o golească de toate valorile sale cele mai originale. “…Coada sa târa o treime din stelele cerului şi le arunca pe pământ”. Câtă forţă şi câtă actualitate tragică în această imagine! Dragonul înspăimântător continuă să stingă stelele din cer, ba chiar să elimine orice “frumuseţe de pe cer”, pentru a suprima viaţa omului exclusiv în orizontul terestru.

Luminile progresului, ale tehnologiei, pretind să substituie pe cele ale cerului. Dar, întunecând stelele cerului, omul sfârşeşte prin a piarde orientarea vieţii proprii, sensul căii sale. Puterea demonică nu este în mod necesar în afara noastră. Şi chiar atunci când stă în afara noastră, este mereu construită, alimentată, legitimată de noi. Îi devenim complici totdeauna când noi nu avem curajul s-o negăm, s-o contestăm, şi mai ales să-i opunem o alternativă.

O viaţă care găseşte refugiu în deşert

“Femeia în schimb a fugit în deşert, unde Dumnezeu îi pregătise un refugiu”. Viaţa, în mod paradoxal, riscă să se usuce dacă nu găseşte izvoarele proprii în deşert. Nepăsarea, disiparea, zgomotul, superficialitatea, confuzia, buimăceala generală, îl asediază pe om. Viaţa sa riscă să se asfixieze. Este cu atât mai mult asfixiată cu cât este mai frenetică. Este cu atât mai mult goală cu cât este mai gălăgioasă. Salvarea poate să fie găsită apucând drumul aspru al deşertului.

În despuierea sfâşietoare a deşertului, în goliciunea determinată de căderea vălurilor iluziei, în “reducerea esenţialului”, omul regăseşte propria identitate. Departe de mulţime, suportând obligatoarea faţă în faţă cu Dumnezeu, creatura regăseşte chipul său atentic, eliberat de fardurile aparenţei, de masca ipocriziei. Deşertul, bineînţeles, este creat în interiorul oraşului. Este vorba de a sparge crusta densă de ciment armat şi semînând acolo în fisuri, seminţe de tăcere, contemplare, singurătate, meditaţie, adoraţie. Florile pot să răsară pe învelişul compact al asfaltului şi al cimentului.

Sărbătoarea Celei Înălţate la cer constituie o ocazie “unică” pentru a recupera dimensiunea de interioritate, sensul profundităţii, valorile gratuite. Madona ne oferă posibilitatea de a o urma, înainte de urmarea în cer, de-a lungul pistei din deşert, unde viaţa noastră poate să înfigă rădăcinile spre apă.

O viaţă care smulge moartea

Paul, în lectura a doua, afirmă solemn: “Ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea”. Celebrarea vieţii pare că trebuie să se oprească, să se stingă în faţa acestei graniţe de netrecut. Dincolo de care se aşterne stăpânirea de necontestat a morţii. Fiecare dintre noi “convieţuieşte” cu moartea. Este conştient că, la sfârşit, aceasta va birui. Viaţa va trebui să cedeze pasul, să se plece în faţa acestei scadenţe inevitabile.

În schimb, nu. Învierea lui Cristos a determinat moartea morţii. De acum înainte viaţa trece şi peste acea barieră, unde Cel Înviat a deschis o trecătoare prin care se strecoară alaiul minunat descris de Paul: în frunte Cristos, “trufandaua”, şi apoi toţi “cei care sunt ai lui Cristos”, şi deci şi noi. Madona, prin sărbătoarea de astăzi, ne aminteşte că şi trupul “va urma”, nu va fi exclus de la acea procesiune triumfală. Astăzi este deci ocazia favorabilă pentru a proclama, cu siguranţă: “cred în viaţa veşnică”. Pentru a face cea mai incredibilă declaraţie de credinţă şi iubire pentru viaţă.

O viaţă care întâlneşte viaţa

Evanghelia ne propune întâlnirea a două mame: Maria şi Elisabeta. Ca şi cum ar vrea să indice că numai viaţa începe cu viaţa. Viaţa înţelege viaţa. Viaţa are nevoie să se confrunte cu viaţa, să se oglindească în viaţă. Vai când viaţa se întâlneşte pur şi simplu cu structura, funcţionarea, organizarea, cu pagina aridă a unui codice. La întâlnirea celor două mame ţâşnesc note de iubire, delicateţe, grijă, dăruire, blândeţe, îngrijorare, duioşie. Viaţa se alimentează cu viaţă. Se renaşte mereu nouă în contact cu viaţa.

“În timp ce progresul pune cărămidă peste cărămidă, în iubire nu se pune niciodată cărămidă peste cărămidă. Orice cărămidă este prima şi trebuie să începem mereu, pentru că dacă adormim sub ceea ce am construit, în acel moment totul dispare” (E. Balducci). Nu. Viaţa nu continuă. Reîncepe mereu. Viaţa se naşte în orice clipă. Şi întâlnirilre sunt adevărate în măsura în care scot în evidenţă miracolul vieţii care răspunde vieţii, se potriveşte cu viaţa. Dansul lui Ioan în sânul propriei mame devine celebrarea acestei minuni. Ţâşneşte scânteia neaşteptată.

În ciuda ostentaţiei obraznice a tuturor celorlalte puteri, este această proclamare “plină de bucurie” (care se leagă strâns cu cea a Mariei în Magnificat) a ceea ce este slab, mic, fragil, sărac, neglijat, nespectaculos. …Totuşi invincibilă. Cu aceasta putem şi noi să zâmbim de acel şi binevoitor, concesiv al reporterului TV. Îi putem chiar permite. Nu ne lipseşte spaţiul pentru a sărbători pe Mama care a ajuns, în totalitatea persoanei sale, pe urma Fiului şi graţie Lui, la glorificarea cerească. Inima poate să fie, la fel ca sânul Elisabetei, un teritoriu nemărginit în care “viaţa să danseze”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul bizantin