Predici

Un destin însemnat

Iată un personaj pentru care se celebrează – caz rar – naşterea pe pământ şi nu cea din cer. Ioan Botezătorul are destinul propriei vieţi scris, ţesut în trupul propriu, încă înainte de naştere. Destin care în termenii credinţei se cheamă vocaţie. Vocaţie care se traduce în mod necesar în misiune. “Domnul m-a chemat din sânul mamei, din sânul mamei mele a pronunţat numele meu.” Întocmai ca pe Ieremia.

Dumnezeu nu a aşteptat să-l vadă la lumină pentru a pune ochii pe el. În anumite cazuri Dumnezeu se grăbeşte, acţionează cu anticipaţie. Pariază pe ceea ce nu este încă. El alege, promovează, acreditează, încă înainte ca cineva să fi susţinut examenele. Domnul ia în stăpânire viaţa “mesagerului” său. L-a rechiziţionat, l-a rezervat, l-a programat pentru scopurile sale (unica sa programare care respectă libertatea individului. Cel chemat nu se poate sustrage în ciuda faptului că se simte liber, ba mai mult pentru că este liber).

Ioan descoperă – şi înaintea lui au intuit părinţii săi bătrâni – că nu poate dispune de existenţa proprie. Aceasta aparţine Altuia. Acel Altul dispune de ea, îi imprimă o orientare deosebită, inconfundabilă, o semnează cu propria pecete de neşters.

Când Dumnezeu pronunţă un nume

Însuşi numele exprimă acest destin misterios. Ioan înseamnă “Dumnezeu dăruieşte har”. De fapt el a venit “neaşteptat”, în afara timpului, dincolo de limitele normale ale posibilităţilor umane. Tatăl său, care era preot, a încetat de acum să creadă în ascultarea rugăciunii sale, sau încetase pur şi simplu de a mai crede (“Vei fi mut…pentru că nu ai crezut”). Când Dumnezeu “dă harul” nu vrea ca darurile sale să meargă în gol. Dacă pronunţă un nume, omul nu se poate ascunde (nici la adăpostul sânului matern). Dacă interpelează, cheamă, cere şi un răspuns. Harurile sale nu pot fi inutile sau nefolosite.

Ioan este angajat de propriul nume. Nu se poate trage înapoi, şi nici să se justifice, să spună că nu a auzit nimic din moment ce era purtat în sânul mamei sale. “Domnul m-a chemat din sânul mamei…”. S-ar spune că primul simţ care s-a dezvoltat în Ioan este auzul. A fost “trezit” de Unul care îl chema pe nume. Primul glas pe care l-a auzit, nu a fost cel al mamei… Şi, îmediat după aceea, simţul dansului (din păcate atrofiat în mulţi credincioşi). “Iată când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44), spune Elisabeta.

Ioan Botezătorul dă semne de chemare (chemare de “amic al Mirelui”), cu tresăltări de bucurie. “Recunoaşterea” Domnului său nu are loc pe malurile Iordanului, dar se realizează – cu complicitatea glasului Mamei – cu treizeci de ani înainte, când cei doi (precursorul şi cel Trimis) nu au văzut încă lumina zilei. Şi aici vine ispita de a prevesti, înainte de sărbătoarea naşterii, o sărbătoare a lui Ioan “care se va naşte”.

Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul

Ioan se prezintă mai presus de aşteptări. Venirea sa rupe tradiţiile familiei, începând cu numele (“Voiau să-l cheme cu numele tatălui său Zaharia. Dar mama sa intervine: “Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: “Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta…”). Părinţii s-au tras de o parte. Acel copil va fi inelul de legătură spre o istorie nouă. Nu va urma “cariera” preoţească paternă. Nu-l vom vedea niciodată mişcându-se în spaţiul templului.

Este imposibil de făcut previziuni asupra viitorului său. Oamenii trebuie să se mulţumească să pună o întrebare: “Ce va fi oare acest copil?” Întrebarea rămâne în suspensie. Când o persoană a fost chemată pe nume de Dumnezeu, nimeni nu trebuie să se hazardeze să-i stabilească o parte precisă, încadrându-l în categoriile trecutului, să-l facă să înveţe cuvinte şi formule ştiute, instruindu-l să repete gesturile lăudate, antrenându-l să înfăptuiască exerciţii obligatorii. Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul, ci pentru a pregăti viitorul.

Identitatea profetului, a preotului, a oricărui chemat, nu se poate trasa, dinainte, conform schemelor deja fixate, ci numai după ce a luat act despre ceea ce Spiritul l-a însărcinat să spună, să facă (şi, uneori, să desfacă…). Şi dacă cineva se încăpăţânează să-i impună un nume familiar, un rol sigur, Dumnezeu “dă harul”… surprizei. Ioan, în fond, este un iregular. În toate sensurile. Şi tocmai acest iregular nu a pregetat să semnaleze, în cea mai perfectă ortodoxie, prezenţa şi identitatea lui Cristos. Cine ştie dacă în seminarii, şi la novici, împreună cu “solida formare” necesară, se preocupă cineva să pregătească persoane “surprinzătoare”. Surprinzători, bine înţeles, chiar pentru educatori…

Câţi ani de noviciat?

Se ridică spontan un dubiu. Vocaţia şi misiunea lui Ioan apar cu totul originale, irepetabile, inimitabile. Pare că a sărit de-a dreptul peste faza comună de pregătire, din momentul când era “plin de Duhul Sfânt” din “sânul mamei sale” (Lc 1,15), şi “mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Dar nu este aşa. Ioan a îndeplinit noviciatul său în acel ambient puţin artificial care este deşertul. Şi evanghelia ne informează: “A trăit în ţinuturi pustii până în ziua manifestării sale către Israel”. (Lc 1,68). Şi am fi curioşi să ştim cât a durat această ucenicie aspră.

De ce deşertul? Ioan avea nevoie să se îndepărteze, să trăiască în singurătate, pentru a nu lipsi de la întâlnirea decisivă, “să recunoască” prezenţa Domnului în mijlocul nostru. Avea nevoie să se obişnuiască cu tăcerea pentru a descoperi cuvântul esenţial. Avea nevoie – cum spune un călugăr antic din aceeaşi rasă – să practice sălbăticia pentru a umaniza lumea. Avea nevoie să se ascundă, să se sustragă, pentru a întlni cu adevărat pe oameni. Singurătatea lui Ioan este o singurătate “aglomerată”, de tip comunicativ. Nu aş spune nici “deranjată”. Dimpotrivă el deranja pe alţii. Voi fi ingenios. Dar consider că acea experienţă să fie valabilă şi astăzi. Şi că, înainte de a fi pregătiţi să înfruntăm mulţimea, trebuzie să avem curajul de a înfrunta deşertul. Şi că, oricum, acele persoane le putem găsi în piaţă, dar numai în deşert le “întâlnim” cu adevărat.

Mirele nu favorizează cariera prietenului

După cum relatează Paul în discursul ţinut în sinagoga din Antiohia (lectura a doua), Ioan spunea “la sfârşitul misiunii sale”: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiţi voi că sunt!” Evident cineva terminase prin a identifica pe un Altul. Prin a-şi da seama de un Altul. Ioan reacţionează hotărât în faţa acestei confuzii de roluri, pune lucrurile la punct: “Vine după mine unul…” Ioan lasă spaţiu pentru Altul. Repartizează totul. Nu păstrează pentru sine nici o bucăţică, cu atât mai puţin pentru monumentul propriu.

“Eu nu sunt” este identitatea sa. “Nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” scrisoarea sa de acreditare. Interesantă notaţia: “la sfârşitul misiunii sale”. Ioan a crescut, s-a maturizat destul pentru… a dispare, a se anula. “El trebuie să crească iar eu să mă micşorez” (Io 3,30). Ioan ştie să se facă ascultat, trezeşte o aşteptare, desfăşoară rolul său de pregătitor, dar nu are nici o pretenţie de a se impune atenţiei, să câştige o popularitate uşoară, chiar sub pretextul de a deschide mai bine calea pentru un Altul. Ioan ştie că unicul chip de a pregăti calea pentru Cristos, constă în a se trage de o parte. Pana lui Luca trasează două linii paralele. Două vestiri. Două relatări ale naşterii. Două şederi în deşert.

Acum când s-au întâlnit, la lumină, şi nu numai în clandestinitatea sânului matern, s-ar părea logic ca Ioan să profite de conivenţa sa, de familiaritate şi chiar de rudenia cu Cristos. Dimpotrivă precursorul nu trage nici un avantaj din poziţia sa privilegiată pentru cariera sa. Din acel moment, din contra, începe de-a dreptul un drum descendent, de obscuritate. Şi o face fără murmur, dimpotrivă cu o bucurie perfectă: “Prietenul mirelui… tresaltă de bucurie la glasul mirelui. Acum această bucurie a mea este împlinită” (Io 4, 29). Ioan nu se aşază la umbra lui Cristos (“a se micşora” este un lucru diferit de a trăi în umbra unui mare personaj, ceea ce este un fel de a străluci, fie chiar din lumina reflectată).

Nu devine trâmbiţaşul Regelui. Mesagerul, glasul neliniştitor, “spada ascuţită”, “săgeata ascuţită” (prima lectură), dar nu desigur trâmbiţaş. Nici înainte nici după aceea. Chiar şi pentru că acel Rege nu a avut nevoie niciodată de trâmbiţaşi de curte. Cine ştie dacă, cel puţin la sfârşit (preferabil chiar în cursul) misiunii, împlinite cu o totală dăruire şi transparenţă, fiecare dintre noi ar găsi curajul de a decepţiona pe fanatici, pe idolatri, care nu lipsesc niciodată: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiţi voi că sunt…” “După mine vine unul…” Şi veţi fi fericiţi de a descoperi diferenţa abisală. În avantajul vostru deplin.

Ar fi grotesc dacă cineva însărcinat să pregătească sărbătoarea mirelui, ar sfârşi prin a uita că cel sărbătorit nu este el! (dar este un grotesc pe care mulţi, din păcate, şi-l însuşesc cu multă seriozitate şi convingere…). Ioan a primit ca răsplată pentru fidelitatea proprie pentru cauză (jubileul profetic) o şedere gratuită în închisoarea din Macheronte, încheiată cu o mare sărbătoare la care el a fost, în sensul literal al cuvântului, victima.

Dumnezeu ne iartă “în zadar”…

Nu ştiu dacă Ioan, în anumite momente de descurajare de înţeles, a lăsat să-i scape expresii pe care liturgia de astăzi, le împrumută de la Isaia, şi pare să le pună pe buzele sale: “În zadar m-am trudit, pentru nimic şi în zadar mi-am consumat forţele…” Aş fi ultimul care se scandalizează dacă s-a gândit sau a spus aşa. Însăşi Evanghelia ne lasă să întrevedem drama sa. Siguranţa de mai înainte (“Iată Mielul lui Dumnezeu!”) a lăsat locul dubiului, al chinului (“Tu eşti cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe un altul?”, Mt 11,3). În sfârşit, simţea o oarecare oboseală ca să-l accepte pe acel Isus. S-ar părea că Altul se distrează să dezamăgească sau să dezmintă pe precursorul său cu “limba ascuţită”.

Oricum nu se manifesta, nu se impunea conform stilului pe care el îl imagina. “La sfârşitul misiunii sale” a devenit, fără voie, predicator de curte. Natural neascultat (a trezi curiozitatea nu înseamnă să fii luat în serios). Ioan se regăsea, ca şi noi aproape toţi, cu mâinile goale şi cu impresia că a greşit, dacă nu tot, cel puţin ceva, şi cine ştie ce anume. “În zadar m-am trudit şi în zadar mi-am consumat forţele…” Dumnezeu nu se miră dacă ne gândim şi spunem acele fraze de descurajare. Nu observă tânguielile noastre “în zadar” sau “pentru nimic”.

Ne lasă să le spunem. Ni le iartă. Pentru El nu contează că noi repetăm în mod obsesiv, plângând, acel în zadar. Important în ochii săi este că ne-am “trudit cu adevărat şi “am consumat “forţele”. Nu ne va judeca pentru “în zadar”, sau pentru ceea ce pare pentru noi “pentru nimic”. Vom fi judecaţi, în privinţa misiunii noastre, despre eforturile depuse şi despre energiile pe care nu le-am cruţat, şi despre preţul pe care l-am plătit, nu despre rezultatele obţinute…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin