Predici

Dumnezeu hotărăşte să anticipe data veşniciei

Este ziua paradoxurilor, a surprizelor. Nu avem dificultăţi excesive pentru a admite că Isus Cristos este rege. Ne declarăm chiar dispuşi să-l onorăm, să-i celebrăm triumfurile. Dimpotrivă, simţim o mare oboseală să învăţăm “modul” atât de neobişnuit, de diferit, prin care este rege. Un rege pentru alţii, care îşi pune puterea proprie la dispoziţia celor slabi, a celor umili.

Pe de altă parte, atitudinea anumitor regi (păstori, preoţi, învăţători), din timpurile lui Ezechiel până astăzi, nu ne ajută prea mult să înţelegem stilul acestui rege care interpretează regalitatea proprie nu în termeni de putere şi stăpânire, ci de dăruire şi slujire. Care are predilecţie faţă de cei săraci şi cei din urmă. Care merge în căutarea oiţei pierdute şi are grijă cu iubire de cea care a suferit vreo nenorocire.

Recunoaştem chiar că Isus este Dumnezeu. Dar astăzi suntem invitaţi să ne uimim pentru că El a inventat un mod absolut nou, uluitor, de a fi om şi de a fi Dumnezeu. Din care cauză putem să ne înşelăm că îl cunoaştem, pentru că nu am învăţat trăsăturile lui din catehisme sau din cărţile de teologie. Dar când este vorba de “a recunoaşte” chipul său, amestecat cu acelea ale unei mulţimi de nenorociţi, de “nimeni”, ne dăm seama că nu mai reuşim să-l distingem şi să-i dăm atenţie.

Credem că-l vizităm, că avem familiaritate cu El atunci când suntem în biserică. Dar abia că ieşim pe stradă, trebuie să fim conştienţi că suntem mereu mai degrabă departe de El. Da, pentru că templul acestui Dumnezeu este foamea, setea, marginalizarea, închisoarea, singurătatea, un pat de spital… Pronunţăm continuu numele său. Pentru ca apoi să trebuim să admitem că, în realitate, El rămâne necunoscut. Credem în judecata finală. Şi suntem familiarizaţi de acum cu acea scenă, şi prin numeroasele reprezentări dramatice ale atâtor artişti. Le-am şi “citit” de multe ori pe portalurile bisericilor vechi.

Dar mi se pare că preocuparea lui Cristos nu este atât aceea de a ne băga în cap scenariul judecăţii care va fi pregătit la sfârşitul lumii, cât mai ales să ne avertizeze că “marea seară” este această seară, că momentul decisiv de înfruntat este acest moment, că examenul fatidic este acela la care suntem supuşi astăzi, că faţa la faţă este aceea care se desfăşoară, acum, la această întâlnire întâmplătoare. Isus nu are nici o intenţie să ne facă să tragem cu coada ochiului în aula tribunalului ceresc. Aşa cum, de mai multe ori, declară că nu cunoaşte “nici ziua nici ora”. Misiunea sa nu consistă în a ne satisface curiozitatea noastră răsfoind înaintea ochilor o pagină de anticipare a viitorului.

Isus, în loc să ne transporte la sfârşitul timpurilor, ne conduce la sfârşitul (la semnificaţia) timpului, ne restituie prezentul nostru din care trebuie să culegem toată importanţa. Ca şi cum ne-ar spune: atunci totul va fi deja decis. Decis de astăzi. Veşnicia a fost anticipată de astăzi…

Trupe risipite

Ciudat într-adevăr acest rege. Care nu trece în revistă trupele pentru a culege onoruri. Dar pretinde ca ele să fie “risipite” (că este chipul său de a le “aduna”) în locuri ale mizeriei şi ale necazului, angajate să lupte împotriva suferinţei şi a sărăciei. Ciudat, într-adevăr, acest Dumnezeu. Care nu vine să controleze dacă am recitat toate rugăciunile prescrise, dacă am observat toate legile, dacă am împlinit toate datoriile religioase. Ci vrea să identifice că oamenii sunt umani, ca aceşti creştini să înveţe să fie oameni.

Reprezentările religioase obişnuite sunt astfel răsturnate, relaţiile răvăşite. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu este dată de atitudinea pe care o asumăm în privinţa aproapelui. Ceea ce suntem unii pentru alţii, suntem şi pentru Dumnezeu. A semăna curaj şi iubire şi milostivire în interiorul unei umanităţi devastate de ură şi de indiferenţă, înseamnă a face să crească, mai mult decât onoarea, Umanitatea Divină a lui Cristos.

O singură istorie

Şi să venim la scena grandioasă descrisă de evanghelie. Să fixăm câteva puncte. Oi şi capre. Despre ce este vorba? Exegeţii, despre acest punct, sunt împărţiţi. Pentru unii este judecata popoarelor ca atare, pentru alţii a creştinilor, sau a tuturor oamenilor fără deosebire. Cu modestie consider că cele trei perspective se pot pune de acord.

- Cristos vine, înainte de toate, să dea un sens acţiunilor oamenilor. Vine, nu atât să distrugă, ci să recupereze pozitivul, să dea valoare la ceea ce a fost săvârşit.

- Prezentul nostru dobândeşte o consistenţă umană, o seriozitate, o dimensiune de speranţă, tocmai graţie judecăţii.

Toate, şi gesturile cele mai banale, ca acela de a oferi sau refuza un pahar cu apă, devin o alegere veşnică, o istorie decisivă.

- Chiar şi un necredincios poate acţiona în favoarea sau împotriva lui Isus Cristos, chiar dacă nu-l cunoaşte, după cum hotărăşte să slujească sau nu pe om. A ucide pe propriul semen sau a-l ajuta să trăiască, a asupri pe un frate sau a-l elibera, a ofensa pe cineva sau a-i manifesta respect, a călca în picioare demnitatea unui nenorocit sau de a-l onora, a exploata pe aproapele sau de a împărţi cu el pâinea proprie, a respinge sau a primi un străin, a contribui la flămânzirea sau săturarea celor mizerabili, înseamnă a atenta la domnia lui Cristos sau a o promova.

- Este mai degrabă semnificativ că în textul lui Matei lipseşte verbul a iubi. Cristos nu spune “… şi m-aţi iubit”, ci “mi-aţi dat să mănânc, să beau, m-aţi vizitat, găzduit, aţi venit să mă vizitaţi…” Cuvântul a iubi este prea vag. “Aţi făcut aceste lucruri”. “Nu aţi făcut aceste lucruri”. Linia implacabilă a judecăţii trece prin caracterul concret al lui “a face” sau al lui “a nu face”.

- Judecata va fi şi revelaţia finală. Numai atunci vom înţelege toată seriozitatea Întrupării şi consecinţele ei (Dumnezeu vecinul nostru, un oarecare din fraţii noştri, închis, înfometat, prost îmbrăcat, străin, infirm…). În acel moment vom avea confirmarea solemnă, fără umbră de îndoială, că prima poruncă nu este alta decât… a doua. Sau, dacă vrem, practicarea poruncii a doua este practicarea celei dintâi.

- Uimeşte faptul că şi cei drepţi recunosc că… nu l-au recunoscut pe Cristos în cel sărac, în cel care se afla în dificultate. De a nu fi observat că cel aflat în necaz era… un Altul. Adică: vor admite că au făcut toate din iubire pentru om. Totuşi vor fi salvaţi egal, în ciuda fatului că nu au reuşit să-l observe pe Cristos în fratele său. Iubirea omului ca atare, când este autentică, este iubirea implicită a Aceluia care se identifică în “cel mai mic dintre fraţi”. Nu are importanţă ceea ce vede sau nu vede sub chipul fratelui.

Pentru El este suficient că te-ai aflat în faţa unui chip de om (chiar neplăcut) şi, fără a-i cere sau împrumuta alte semne de recunoaştere, fără a-i fi oferit o “împodobire” religioasă, i-ai deschis uşa. Dacă şi credinţa, în anumite ocazii nu ţi-a “sugerat” nimic, este esenţial că ţi-a “inspirat” iubirea. Se întâmplă uneori să auzim persoane religioase care mărturisesc că nu au ştiut să-l “vadă” pe Domnul în persoana aproapelui. Urmând indicaţiile lui Matei, asigur că nu are importanţă ceea ce ai văzut sau nu ai văzut. Contează numai ceea ce ai făcut sau ai refuzat să faci. S-a gândit deja Cristos să deştepte la propriu (şi să ne acrediteze) că tot ceea ce am săvârşit este “din iubire faţă de om”.

- În paralel, şi ceilalţi vor încerca să se apere spunând: “nu am ştiut… că erai tu!” “Nu ştiam” poate să fie o justificare validă pe tărâmul credinţei, nu pe cel al iubirii. Când “cunoşti” foamea cuiva, ştii tot ceea ce trebuie să ştii. Când vezi mizeria, ai văzut tot ceea ce trebuia să vezi. Numeni nu are nevoie de un “supliment de instrucţiuni”. A-l refuza, a nu-l primi, a nu face paşi în direcţia altuia, devine o culpă fără scuze. Nu este necesar să posezi doctoratul în teologie pentru a practica iubirea. Examenele carităţii se iau şi cu ignoranţa.

- Şi astfel se poate întâmpla ca şi un ateu să aibă raporturi zilnice de mare familiaritate cu Dumnezeu; ca un samaritean, un eretic, să reuşească să facă meseria unui creştin mult mai bine decât noi (şi să fie chiar în stare să ne dea o lecţie corespunzătoare).

- Paul, în lectura a doua, vorbeşte despre înviere ca despre un rezultat al duelului dramatic în care s-au înfruntat moartea şi viaţa. Pagina lui Matei ne autorizează să ne gândim că nu vom învia singuri. Vom fi însoţiţi de istoria pe care am scris-o. Trecutul nu rămâne înmormântat. Şi ea iese afară din mormânt. Şi gesturile noastre de bunătate, milostivire, tandreţe, vor învia cu noi. Casa veşniciei va fi mobilată cu amintirile noastre cele mai frumoase. Însuşi Cristos va avea grijă să le recunoaştem. Vor fi amintirile noastre şi ale “sale” pentru totdeauna.

În cer se va continua să se povestească istoria iubirii. Caritatea va rămâne unica istorie glorioasă, a cărei impresii memorabile (singurele memorabile) vor fi consemnate în veşnicie. Istoria Împărăţiei cerurilor nu este alta decât istoria iubirii.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin