Predici

Când greşim în contul lui Dumnezeu

Erorile depind de o imagine falsă a lui Dumnezeu. Tipică este mărturisirea servitorului care a primit un singur talant: “Ştiu că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat…” De la această imagine a unui stăpân inflexibil, fiscal, cu care nu poţi să tratezi, neuman, se naşte un comportament sub semnul fricii. “Darea de seamă” ia forma unei obsesii paralizante. Unica preocupare este aceea de “a fi în regulă”. Observarea scrupuloasă a ceea ce este prescris devine tot ce absoarbe energiile şi sechestrează atenţia.

Şi iată atunci că apare acest individ complexat, înhibat, zăpăcit, timid, exact, scrupulos, incapabil de a risca. Transformă orice lucru (Cuvânt, Spirit, credinţă) într-un depozit mort, pe care îl ia în primire cu grija unui gropar. Congelând darurile primite, se congelează şi pe el însuşi, se sclerozează, sufocă orice elan, stinge sponaneitatea. Mesajul lui Cristos se reduce pur şi simplu la lege, paradoxurile evanghelice sunt reconvertite într-o serie de regulamente minuţioase. Imprevizibilitatea lasă locul siguranţei. Căutarea este anulată de nevoia de siguranţe. Aventura cea mai exaltantă este încadrată de organizarea cea mai asfixiantă şi într-o programare riguroasă.

Pasiunea pentru Împărăţia lui Dumnezeu se cristalizează în forme şi scheme de neatins. Incitaţia se birocratizează. Funcţionarismul, o mentalitate negustorească, un spirit servil, gestionarea mioapă a mărunţişurilor, terenul plat al practicilor, ocupă total orizontul. Totul este interpretat de optica întunecoasă a datoriei. Dumnezeu este văzut ca un judecător încruntat şi impasibil, contabil distant care se mişcă exclusiv pe terenul arid al cifrelor, un caporal atent la respectarea normelor disciplinare, împărţitor inexorabil de pedepse.

“Al treilea slujitor” este cel ce nu înţelege cum relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de iubire. Pentru care trebui să fie exclusă teama, dar şi calculul. Docilitatea nu înseamnă servilism. Şi ascultarea este ceva mai mult decât o o observanţă meschină. “A da cont” de iubirea primită nu înseamnă a se prezenta la o “dare de seamă” de tip administrativ. A păzi este mult mai mult decât a conserva. “A fi de găsit” este ceva diferit de simplul “a fi la post”.

Dumnezeu nu suportă pe “conservatori”

“Iată ce este al tău”, mormăie slujitorul “conservator”. Totul în regulă. Controlează totuşi. Mi-am plătit toate datoriile. Aştept o chitanţă care să ateste că nu mai este nici o datorie între noi, nici un cont neplătit. Ofensa intolerabilă constă tocmai în acel incredibil “iată ce este al tău”. Când cineva se decide să “restituie” darurile este sfârşitul iubirii. Mai degrabă Dumnezeu ne spune: “Iată ce este al tău… Darurile mele sunt ale tale, sunt la dispoziţia ta completă. Cheltuieşte-le, împarte-le cu generozitate. Iată a ta este milostivirea mea, afecţiunea mea, iertarea mea, dorinţa mea de a elibera omul. Eşti autorizat să le însuşeşti, să te foloseşti cu largheţe de ele.

Dumnezeu nu ne cheamă să “conservăm”, să apărăm, să tutelăm. Dacă ar fi voit numai “să ţină sigure” capitalurile sale, ar fi ştiut să o facă mult mai bine decât noi. Dimpotrivă, Dumnezeu pretinde să cheltuim darurile sale (care au devenit ale noastre), să le investim în opere de utilitate publică, să le folosim în avantajul altora. Dumnezeu ne vrea creativi, intreprinzători, plini de iniţiative, nu leneşi, inerţi, exacţi în formele religioase. A ne limita la conservare (şi la conservarea de sine) echivalează cu a fi buni de nimic. Dumnezeu defineşte pe slujitorul conservator “rău (poneros) şi leneş”. Rău, aici, nu este atât cel ce face lucruri rele, ci cel care nu face lucruri bune şi lasă nefolosite, intacte, darurile primite.

În parabolă nu se vorbeşte atât de persoane care folosesc în mod greşit ceea ce li s-a “încredinţat”. Vina, aici, este mai degrabă în a “nu utiliza” de fapt. Întenţia principală a parabolei este de a avertiza să profităm de ocaziile pe care viaţa ni le prezintă pentru a împlini ceva frumos, bun, nou. Sensul responsabilităţii se manifestă în curajul de a încerca. Iubirea are dreptul de a se considera înţeleptă; încrederea trădată este nu numai când comportamentele nu apar “reglementare”, ci atunci când nu explorăm posibilităţile care ne sunt oferite, nu fructificăm potenţialităţile cu care suntem echipaţi. Viaţa este irosită când nu se întâmplă nimic cu ea. Credinţa devine inutilă (“ne folosită”) când nu provoacă nimic deosebit, neobişnuit, uimitor. Iubirea moare (şi este îngropată) în acelaşi moment în care nu produce nici o surpriză.

Talanţii trebuie “să se întoarcă” sub formă de istorii

“După mult timp, stăpânul acelor slujitori s-a întors, şi a voit să le ceară cont”. Nu trebuie, însă, să ne imaginăm scena unui contabil meticulos care cercetează registrele. Slujitorul definit “bun şi credincios” nu restituie talanţii dublaţi. Îi prezintă. “A prezenta” este ceva diferit de a-i dărui înapoi. Eu cred că este o problemă, mai ales, de comunicare, de relatare. Acel stăpân nu se uită atât la cifre, cât la relatări. Nu conturile trebuie să se “întoarcă, ci istorisirile.

Şi atunci este vorba de a relata ceea ce s-a întâmplat în acel “timp îndelungat”. Bunătatea pe care am plasat-o în locurile cele mai neprevăzute, iertarea pe care am dăruit-o, tandreţea pe care am semănat-o în toate locurile pustii ale oamenilor, libertatea de care ne-am folosit pentru a elibera, pentru a vorbi curajos, de a lua poziţii clare, de a împlini gesturi de o savoare evanghelică, de a îmbrăţişa cauza celor care pierd.

Astfel, ne putem prezenta chiar cu mâinile goale, fără ca prin aceasta să fim cuprinşi de teamă. Am semănat cu dărnicie peste tot (care este întocmai opusul ascunderii, “de a săpa o groapă”). Nu suntem în stare să-i prezentăm rezultate (şi El nici nu ni le cere). Ne limităm să documentăm oboseala, pasiunea, speranţa, absenţa calculelor. Ne regăsim, din fericire, cu mâinile goale. Nu am reţinut nimic, Doamne. Cu atât mai puţin pentru noi înşine. Ne-ai îmbogăţit pentru că ne-ai găsit săraci. Ne-ai încredinţat bunurile cele mai preţioase pentru ca să le dăruim fără măsură. Care este modul cel mai sigur pentru a le păzi.

Stăpânul întârzie câtva timp să se întoarcă poate pentru a ne da posibilitatea de a cheltui totul. Şi nu vine atât pentru a recupera ceea ce este al său (în limbajul iubirii dispare “al meu” şi “al tău”), cât mai degrabă pentru a se bucura de roade, şi de a le descoperi, din moment ce aproape niciodată cel ce seamănă este în măsură să vadă recolta. Atunci noi suntem cei care “recuperăm” de o sută de ori ceea ce am dăruit, abandonat. Şi vom descoperi, cu uimire, că nimic nu va putea fi definitiv aranjat, sistematizat.

Toate conturile rămân în mod miraculos “suspendate”. Suspendate de iubire. Este în avantajul nostru să nu avem nici o chitanţă. Mântuirea constă în a continua de a avea restanţe faţă de Iubire. Norocul nostru incredibil constă în faptul că atunci când este la mijloc Dumnezeu, partida nu va putea să fie vreodată egalată. Legalismul – şi teama care emană de la ea ca un lapte acid – care cultivă pretenţia absurdă de a egaliza conturile. Cine trăieşte şi acţionează din iubire, “ia parte”, de pe acum, la bucuria Domnului său.

Prea multe gropi în pământ…

“Cel care primise numai un talant, a mers şi a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său”. Ar fi interesant de trasat harta gropilor care au fost şi continuă să fie săpate în teritoriile religioase. Castitatea care este păstrată în ariditate, în frica de a iubi, în sterilizarea sentimentelor, în ascunderea rădăcinilor terestre. Celibatari care rămân ca şi “confiscaţi”, şi nu sunt desigur angajaţi pentru Împărăţia cerurilor, ci pentru a fabrica fiinţe neutre, reci, fără simţăminte umane, duri, (ca slujitorul “rău şi leneş”care îşi imagina că este dur stăpânul).

Şi mai poate fi şi viaţa îngropată în funcţionarism, în teatralism, în aparenţă. Slijitorul “leneş” este tocmai acela care îşi închipuie că trăieşte. “Doamne, iată ai viaţa ta… Ţi-o restitui aproape intactă. Nu m-am încumetat s-o trăiesc. Mi-a fost foarte frică să nu greşesc. … Iată libertatea ta. Am pus-o la păstrare, am ţinut-o sub strictă supraveghere. Nu m-am folosit aproape deloc de ea. Era prea obligatorie. … Iată inima pe care mi-ai dat-o. Am folosit-o foarte rar, cu extremă grijă, cu judecată. Era prea riscantă. …Iată fantezia ta. Un dar, poate, superfluu, mai mult decât periculos. Am ţinut-o cu grijă sub cheie, nu i-am dat spaţiu. Cine ştie unde m-ar fi purtat…”

Şi este şi o rugăciune îngropată în groapă profundă a cucerniciei, a practicilor, a intimismului. Fără vreun contact cu practica, iubirea, lupta pentru dreptate, respectul altora, riscul. Este o credinţă “întinsă” ca un cadavru în mormântul formulelor, cu un limbaj stins (chiar dacă este perfect ortodox). Este un adevăr rigid cufundat în dogmatism, evanghelia îmbălsămată în disciplina formală sau descompusă în moralism, apartenenţa ecclesială înmormântată în juridism, aluatul îngropat sub mormane de conformism, spiritul înăcrit în birocraţie, fericirile reduse la uniformitatea cea mai plată.

Este apelul viitorului încuiat în reeditarea stătută a trecutului. Visele neutralizate de experienţă. Este profeţia sechestrată de instituţie, prospeţimea disecată de obişnuinţe, curajul cu căluşul în gură din partea diplomaţiei, milostivirea strangulată de rigoare. Este un Cuvânt care devine literă moartă, repetat, disecat în chip pedant, supus autopsiei brutale în laboratoare specializate de interpretare fără suflet şi fără căldură şi fără poezie, făcut o circulară privată a puterii sale, anonim, impersonal, aseptic. Un Cuvânt rupt de viaţa reală, de problemele concrete de astăzi. Sau comentat ferindu-se bine de a se compromite. Sau prezentat ca îmbălsămat în pânzele triumfalismului şi al frazelor răsunătoare.

Echivalent talantului ascuns este un Cuvânt sufocat, măsurat, care nu mai este un strigăt, un apel, o întrebare, incapabil de a trezi, de a face să se nască cineva sau ceva, care nu provoacă nici un răspuns tocmai pentru că are prezumţia de a oferi toate răspunsurile. Talantul îngropat poate fi o predică spoită, cântată pe registrele obişnuite uzate de uz şi de abuz, croită pe scheme aprobate (şi nu este important dacă sunt plictisitoare), fără o fulgerare de fantezie, de inventivitate, de participare interioară, aş îndrăzni să spun de “impertinenţă”.

Când se sapă toate aceste gropi pentru a pune în siguranţă talantul, este inevitabil ca şi persoana să se ascundă în ele, să fie înghiţită în ele, şi să nu mai iasă la suprafaţă, şi astfel să fie incapabil de a “răspunde” Donatorului. Incredibil. El ne-a dăruit mâinile pentru duce darurile sale cât mai departe posibil. Şi noi le folosim pentru a lua o cazma şi să începem de îndată să săpăm… El ne-a dăruit o faţă “unică” s-o purtăm, şi noi ne preocupăm imediat s-o ascundem… Se naşte bănuiala că, în ziua socotelilor, cel mai uimit va fi El. Uimit pentru modul gol cu care mulţi dintre noi au trăit această lungă aşteptare…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin