Predici

O legendă povesteşte că era odată un adolescent care îşi dorea neapărat să-l întâlnească pe Dumnezeu. Şi s-a gândit el în sinea lui că drumul spre locuinţa lui Dumnezeu era cu siguranţă destul de lung. Aşa că şi-a pregătit repede rucsacul şi l-a umplut cu doze de cola şi mai multe tablete de ciocolată şi, cu aceste merinde, s-a pornit la drum. A mers o bucată de drum şi a ajuns într-un parc. Acolo a zărit o femeie bătrână stând pe o bancă şi privind cu admiraţie porumbeii, care căutau mâncare pe jos, în faţa ei.

Tânărul nostru s-a aşezat lângă acea bătrânică, pe bancă şi şi-a deschis rucsacul. Voia să bea o cola, când a zărit privirea înfometată a femeii de lângă el. Aşa că a scos repede o ciocolată şi a dăruit-o femeii. Ea a primit-o cu recunoştinţă şi i-a zâmbit. Şi era un zâmbet provenit cu adevărat din inimă. Impresionat de acest zâmbet, tânărul a dorit să îl mai vadă o dată pe chipul femeii şi i-a mai dăruit o cola, iar femeia a primit darul, dăruindu-i un zâmbet şi mai strălucitor ca prima dată. Tânărul era din cale afară de fericit. Cei doi au stat unul lângă altul toată după-amiaza pe acea bancă din parc, mâncând ciocolată şi bând cola, dar fără să-şi spună măcar un cuvânt. Când s-a întunecat, tânărul îşi simţi oboseala în oase şi se hotărî să se întoarcă acasă. După câţiva paşi, însă, se întoarse şi bătrânica de pe bancă şi o îmbrăţişă. Ea i-a dăruit pentru acest gest sublim cel mai frumos zâmbet care a existat vreodată.

Ajuns acasă, mamă i-a citit bucuria de pe chip şi din suflet şi l-a întrebat: “Ce ai făcut atât de frumos azi, că pari atât de fericit?” Tânărul i-a răspuns: “Am stat cu Dumnezeu la masă la prânz şi are cel mai frumos zâmbet din lume”. Şi bătrânica se dusese acasă, unde fiul ei o aştepta îngrijorat şi fu şi ea întrebată de ce arată aşa de fericită, la care ea răspunse: “Am stat cu Dumnezeu la masă la prânz şi este mult mai tânăr decât mi-am putut eu închipui vreodată”.

O istorioară care ne pune cumva pe gânduri. O relatare a unor fapte total comune. Doi necunoscuţi mănâncă împreună ciocolată şi beau cola. Nu fac nimic ieşit din comun. Totul se încheie cu o îmbrăţişare şi un zâmbet. Dar amândoi mărturisesc acasă: “L-am întâlnit pe Dumnezeu”. Bătrâna l-a întâlnit în tânărul care i-a dăruit ciocolată, iar tânărul, în bătrâna care i-a oferit cel mai frumos zâmbet.

Dumnezeu se ascunde sub înfăţişarea omenească şi vrea să fie redescoperit de fiecare dintre noi. Aceasta este una din interpretările fericirilor, pe care le-am ascultat în Evanghelia de astăzi. La astfel de oameni ne gândim în această zi şi pe ei îi cinstim. Îi numim sfinţi. Cine procedează astfel, va face experienţa lui Dumnezeu, asemenea tânărului din povestea relatată: “L-am întâlnit pe Dumnezeu”.

Nu ştiu dacă am reuşit până acum să-l descoperim pe Dumnezeu în spatele unei ciocolate sau cola, ori a unei îmbrăţişări sau a unui zâmbet. Dar poate am experimentat ajutorul din partea unei persoane de la care nu aşteptam acest lucru, sau poate am primit o palmă de la cineva care ne-a trezit parcă dintr-un vis urât şi ne-a descoperit că greşeam. E posibil să fi fost Dumnezeu care a trecut prin viaţa noastră!

Poate am stat odată lângă cineva care plângea sau poate doar am auzit acea persoană la telefon plângând, cu inima sfâşiată de suferinţă sau poate de prea multele reproşuri primite, de ce nu, chiar de la noi. În acel plâns sfâşietor şi în acele sughiţuri intermitente am fi putut să-l descoperim pe Dumnezeu! Poate am întâlnit oameni care caută încă dreptatea, deşi parcă ea fuge astăzi de noi, care mai caută încă sinceritatea şi încrederea în relaţiile cu ceilalţi, oameni cărora li s-a răsplătit binele cu rău, care s-au dat peste cap poate pentru o persoană sau pentru a schimba o atare situaţie iar în schimb primesc doar răceală, sfidare crasă, bătaie de joc, nesinceritate. Poate v-aţi propus vreodată “să faceţi casă cu cineva”, în accepţiunea largă a expresiei. Aţi vrut să puneţi totul în comun, pe masă, dar în schimb, după ceva timp, v-aţi dat seama că aţi fost înşelaţi. Când v-aţi aşteptat mai puţin, de la cine v-aţi aşteptat mai puţin, aproape de momentul când eraţi pe punctul de a spune asemenea lui Goethe “Stai, opreşte-te clipă!” ori “Sunt fericit”, atunci a intervenit o răsturnare de situaţie care ne-a aruncat la pământ, stupefiaţi şi muţi de consternare, răpindu-ne pentru un moment puterea de a mai continua, de a mai zâmbi, de a mai fi tu însuţi. O privire pe care o credeai caldă, senină, deschisă, un zâmbet şi o îmbrăţişare pe care le credeai sincere au devenit meschine, ipocrite, interesate, au devenit minciună. Şi atunci întrezăreşti împunsătura unei priviri răutăcioase, care parcă a scăpat eforturilor de disimulare ale persoanei respective, simţi tonul duplicitar şi auzi ca un ecou acel refren nevinovat şi pudic, dar parcă şi ironic şi tăios ca un cuţit învârtit în rana deschisă deja, “Dar ce s-a întâmplat?!”, prin care vrea să se convingă pe sine dar şi pe tine că “totul e la fel, ca mai înainte” şi atunci îţi dai seama că de fapt nu are curaj să recunoască o atare situaţie, să te privească în ochi, să vorbească de faţă cu tine cu oricine la telefon. Atunci te simţi pur şi simplu folosit, parte a unui joc vicios care te-a prins iremediabil în mrejele lui şi te aruncă de colo acolo, ca pe o parte insignifiantă din atâtea maşinaţiuni care se învârt şi atâtea planuri spuse pe şoptite, în taină, rod al atâtor coincidenţe stranii de situaţii, sau care vrem noi să le creadă alţii simple întâmplări. Viaţa te aruncă uneori într-o lume aparent plină de oameni curaţi cu inima, neprihăniţi, care se cred deja sfinţi, deja cred că au meritat cerul, că au depăşit demult treapta oamenilor simpli cu probleme comune şi visuri normale pentru viaţă. Te simţi atunci crezut sărac cu duhul, tu credeai că eşti blând, dar de fapt alţii te cred naiv, plângi şi parcă nimic nu te poate mângâia, ţi-e foame şi ţi-e sete, dar nu vrei să mai trăieşti, vrei să-ţi goleşti inima de acest virus care parcă te roade şi te macină şi de dezumanizează, dar parcă nu găseşti puterea să te ridici şi să mergi mai departe. Şi atunci te întrebi: de ce ai spus Doamne că astfel de oameni sunt fericiţi? Eu mă simt ultimul om. Fericirea şi sfinţenia mi se par la ani lumină distanţă. Şi vei auzi un glas spunându-ţi “Asta şi vreau: să te simţi om, chiar ultimul… Dar să simţi şi să fii cu adevărat om. Un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfinţeniei”.

A fi sfânt, aceasta nu este ca un premiu pentru merite deosebite, pentru fapte ieşite din comun. Nu se devine sfânt, numai suportând neapărat nişte încercări crâncene şi făcând fapte de bravură extraordinare. Căci astfel am putea fi induşi să credem că cerul ar putea fi meritat de către noi vreodată, că ar putea fi meritat sau cumpărat prin faptele noastre, prin eforturile noastre. Şi atunci unde este dimensiunea de dar?

A împărţi ciocolată şi cola, a dărui un zâmbet, o îmbrăţişare, toate nu reprezintă nimic deosebit şi totuşi poate însemna atât de mult. Sfinţii sunt aşadar în primul rând “oameni” în adevăratul sens al cuvântului, pe chipul cărora a strălucit această calitate enormă şi atât de rară astăzi: omenia. Sunt acei oameni care printr-o viaţă comună, normală, i-au preţuit pe ceilalţi oameni, reuşind astfel să vorbească despre Dumnezeu, uneori chiar fără cuvinte.

O legendă africană istoriseşte că într-o zi, s-au adunat toate animalele, pentru că îşi doreau să aibă şi ele duminica lor. Leul încerca să explice: “Când pot mânca o gazelă, pentru mine e duminică”. Calul replică: “pentru mine e suficient să nu fiu pus la căruţă, şi să pot necheza liniştit”. Care mai de care spunea: “eu vreau doar o ramură pe care să mă odihnesc, ori o iesle în care să dorm” etc. După ore de discuţie, au trecut oamenii pe lângă ei zicând: “Nu ştiţi voi oare că atunci este duminică când poţi vorbi cu Dumnezeu ca cu un prieten?”

Anul trecut îmi amintesc bine că de 1 noiembrie ploua şi am început predica spunând “Afară plouă. În calendar plouă azi cu sfinţi”. Iar concluzia era “Ce n-am fi şi noi astfel de picături de ploaie, care binecuvântează pământul?!” Astăzi însă vreau să vă spun altceva: sfinţii nu plouă din cer, ei cresc pe pământ. Sfinţii nu sunt supra-oameni sau super-oameni. Sunt în primul rând oameni, persoane capabile să vorbească prin modul lor omenos de a fi despre Dumnezeu, uneori chiar şi fără cuvinte. Dumnezeu vrea ca toţi să devenim sfinţi. Noi vrem acest lucru? Dacă da, să nu uităm: un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfinţeniei.

pr. Claudiu Budău Ritul latin