Predici

E ziua Domnului. Anul acesta, în locul duminicii a XXXII-a din Timpul liturgic ordinar, se celebrează sărbătoarea bazilicii din Lateran, catedrala Romei, dedicată iniţial Preasfântului Mântuitor şi apoi Sfântului Ioan Botezătorul. A fost ridicată de papa Melchiade între anii 311 şi 314 pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de palatul Lateran, care fusese reşedinţă imperială şi a devenit sediul episcopului Romei. În această bazilică s-au ţinut cinci concilii ecumenice în anii 1123, 1139, 1179, 1215 şi 1512. Bazilica Laterană este considerată “mama şi capul tuturor bisericilor din oraşul Roma şi din lumea întreagă” cum spune inscripţia în limba latină de la intrare: “Omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput”. Sărbătoarea dedicării acestei bazilici a fost mai întâi o sărbătoare a oraşului Roma, dar nu peste mult timp a fost extinsă la toate bisericile de rit roman sau latin, ca semn al iubirii şi unirii cu catedra lui Petru, despre care Sfântul Ignaţiu din Antiohia mort martir la Roma în timpul împăratului Traian, în anul 107 scrie că “universo caritatis coetui praesidet” – “stă în fruntea tuturor celor adunaţi de dragoste”, adică a întregii creştinătăţi. Sfântul Cezar de Arles se adresa credincioşilor săi spunându-le: “Cristos ne-a ajutat, fraţilor preaiubiţi, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naştere a acestei biserici, dar nu uitaţi că noi trebuie să fim templul adevărat şi viu al lui Dumnezeu” (Sermo 229).

Se ştie că încă din timpul apostolilor creştinii obişnuiau să se întâlnească în anumite locuri pentru a se ruga împreună, pentru a proclama şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la celebrarea Euharistiei, memorialul morţii şi învierii lui Cristos. Ei împlineau astfel testamentul lui Isus: “luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi; luaţi şi beţi din acesta toţi; faceţi aceasta în amintirea mea”.

La început aceste reuniuni se ţineau în case particulare şi pentru faptul că Biserica nu era recunoscută, dar creştinii au căutat să obţină recunoaşterea dreptului de a avea lăcaşuri de închinare. Astfel, se aminteşte un fapt petrecut la începutul secolului al III-lea, când împăratul Alexandru Sever dă dreptate comunităţii creştine într-un proces împotriva cârciumarilor care se opuneau la transformarea unui local în locaş de cult.

Oricum, la procesul Sfântului Iustin filozoful şi al însoţitorilor săi din anul 165/166, prefectul Rusticus a întrebat: “Unde vă adunaţi voi?” Iustin a răspuns: “Fiecare unde poate şi unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este aşa, deoarece Dumnezeul creştinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezenţa sa cerul şi pământul, şi credincioşii săi îi aduc laudă şi preamărire în orice loc”(Actele martiriului Sfântului Iustin şi al Însoţitorilor săi). În răspunsul său răspicat, marele apologet Iustin repetă în faţa judecătorului ceea ce Isus spusese femeii samarinene la fântâna lui Iacob: “Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore” (In 4, 21- 24).

Cu toate acestea avem biserici, lăcaşuri de cult, avem bazilici, avem catedrale, iar la 9 noiembrie sărbătorim dedicarea adică destinarea exclusivă pentru cultul divin a Bazilicii din Lateran. Liturghia sărbătorii are rugăciuni şi lecturi biblice proprii: Ez 47,1-2.8-9.12; Ps 45; 1 Cor 3,9b-11.16-17; In 2,13-22.

Ce reprezintă pentru liturgie şi pentru spiritualitatea creştină dedicarea unei biserici şi existenţa însăşi a bisericii înţeleasă ca loc de cult?

Pentru a răspunde, îl vom urma pe părintele capucin Raniero Cantalamessa, de zeci de ani predicator al Casei Pontificale, care propune să se pornească de la aceste cuvinte ale lui Isus, deja citate mai sus şi luate din Evanghelia după Ioan: “A venit momentul în care adevăraţii închinători îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, pentru că Tatăl astfel de adoratori îşi caută.”

Isus învaţă că templul lui Dumnezeu este, în primul rând, inima omului care a primit cuvântul său. Vorbind despre sine şi despre Tatăl Isus spune: “Dacă cineva mă iubeşte…Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14, 23). Iar Paul scrie creştinilor din Corint: “Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3,16) Aşadar, templul nou al lui Dumnezeu este credinciosul. Dar locul prezenţei lui Dumnezeu şi al lui Cristos este şi acolo “unde doi sau trei sunt reuniţi în numele lui” (Mt 18,20). La rândul său conciliul Vatican II ajunge să numească familia creştină o “biserică domestică” (Lumen Gentium, 11), adică un mic templu al lui Dumnezeu, tocmai pentru că, datorită sacramentului căsătoriei ea este, în gradul cel mai înalt, locul în care “doi sau mai mulţi” sunt reuniţi în numele său.

Atunci, pentru care motiv noi creştinii dăm atâta importanţă bisericii, lăcaşului de cult, dacă fiecare din noi îl poate adora pe Tatăl în duh şi adevăr în propria inimă, sau în casa sa? Pentru ce această obligaţie de a ne duce în biserică în fiecare duminică? Răspunsul stă în faptul că Isus Cristos nu ne mântuieşte separat unii de alţii. Învaţă conciliul Vatican II în constituţia dogmatică despre Biserică: “În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea (cf Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr să-L slujească în sfinţenie”. Deci Isus a venit să-şi formeze un popor, o comunitate de persoane în comuniune cu El şi între ele” (Lumen Gentium nr. 9).

Ceea ce este casa, o locuinţă proprie, pentru o familie, este biserica pentru familia lui Dumnezeu. Este semnul vizibil al comunităţii creştine. Nu există familie, fără o casă.

Unul din filmele neorealismului italian este intitulat “Acoperişul” scris de Cesare Zavattini şi condus de regizorul Vittorio de Sica. Doi tineri, săraci şi îndrăgostiţi, se căsătoresc, dar nu au o casă proprie. La periferia Romei, după cel de-a II-lea Război mondial, plănuiesc să-şi construiască una, luptând împotriva timpului şi a legii, – în cazul când construcţia nu ajungea la acoperiş până la coborârea serii, era demolată. Când la sfârşit, este pus acoperişul, tinerii sunt siguri că au o casă şi o intimitate proprie, se îmbrăţişează fericiţi; sunt o familie.

Oricine a putut vedea repetându-se această istorie în atâtea cartiere din oraşele noastre, sau în sate şi cătune care nu aveau o biserică proprie şi locuitorii au trebuit să-şi construiască una. Solidaritatea, entuziasmul, bucuria de a lucra împreună cu preotul pentru a da comunităţii un loc de închinare şi de întâlnire sunt istorii adevărate şi fiecare din ele ar merita un film ca cel al regizorului italian. Lăcaşul de închinăciune, dă unitate şi identitate acelei comunităţi.

Trebuie însă să evocăm şi un fenomen dureros: abandonarea crescândă, uneori în masă, în unele ţări europene, dar şi în România, a frecventării bisericii şi prin aceasta a Liturghiei duminicale. Statisticile privind practica religioasă sunt ceva de plâns. Nu e adevărat întotdeauna că cine nu merge la biserică, acela a pierdut credinţa. Nu, doar atât că se înlocuieşte religia instituită de Cristos cu una “croită de fiecare”. În America spun “pick and choose”, ia şi alege, aşa cum se face la marile magazine. Lăsând la o parte metafora, se constată că fiecare îşi face o idee a sa despre Dumnezeu, despre rugăciune şi se simte liniştit cu ea. Se uită, în acest mod, că Dumnezeu s-a revelat în Cristos, că Isus Cristos a predicat o Evanghelie, a întemeiat o ekklesìa-biserică, adică o adunare de convocaţi, a institut sacramente, ca semne şi mijloace ale prezenţei sale şi ale mântuirii. A nesocoti toate acestea pentru a cultiva o imagine proprie despre Dumnezeu, expune omul la subiectivismul cel mai total. Nu se mai confruntă cu nimeni altul decât cu sine. În acest caz, da, se verifică ceea ce spunea filozoful german Feuerbach: “Dumnezeu se reduce la proiecţia propriilor nevoi şi dorinţe; nu mai este Dumnezeu care creează omul după chipul său. Dar este un dumnezeu care nu salvează!

Desigur, o religiozitate constând doar din practici exterioare nu serveşte la nimic; Isus combate aceasta de-a lungul Evangheliei. Însă nu există contrast între religia semnelor şi a sacramentelor şi cea intimă şi personală, între rit şi spirit. Marile genii religioase – ne gândim la Augustin, Pascal, Kierkegaard şi mulţi alţii – erau oameni de o interioritate profundă şi foarte personală şi în acelaşi timp erau inseraţi într-o comunitate, frecventau biserica lor, erau practicanţi.

În cartea sa Confesiuni (VIII,2), Sfântul Augustin povesteşte cum s-a petrecut convertirea de la păgânism a marelui retor şi filozof roman Victorin. Convins de acum de adevărul creştinismului, îi spunea preotului Simplician: “Să ştii că eu sunt deja creştin”. Simplician îi răspundea: “Nu cred până nu te văd în biserica lui Cristos”. El replica: “Ce, pereţii sunt cei care ne fac creştini?” Şi situaţia a durat aşa neschimbată mult timp. Însă într-o zi Victorin a citit în Evanghelie cuvintele lui Isus: “Cine se va ruşina de mine în lumea aceasta şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui meu”. A înţeles atunci că respectul uman, gândul şi teama de ceea ce vor spune colegii săi îl făceau să nu meargă la biserică. Atunci s-a dus la Simplician şi i-a spus: “Să mergem la biserică, vreau să mă fac creştin”. Cred că această istorie are ceva de spus şi astăzi mai multor persoane din lumea culturii şi nu numai.

Încheiem cu Psalmul 26, în care rugăciunea omului credincios devine căutare şi dorinţă nestăvilită după Dumnezeu. Prezenţa lui se descoperă în templu prin jertfă, rugăciune, implorare, împlinirea legii. Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte: “Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să mă bucur de frumuseţea Domnului cercetând lăcaşul său” (v.6).

pr. Anton Lucaci Ritul latin