Predici

Fraţilor, Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit. Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea. Iar atunci când toate se vor afla sub stăpânirea Fiului, el însuşi se va supune Tatălui, care i-a dat toate în stăpânire, şi astfel Dumnezeu va fi totul în toţi. (1Cor 15,20-26a.28)

Cu această sărbătoare Biserica încheie anul liturgic şi, de fapt, ea încununează un întreg parcurs de revelaţie cu chipul plin de slavă al lui Isus Cristos prezentat în postura de Rege. Textul paulin citit în această sărbătoare rezumă cât se poate de bine atât procesul de glorificare a lui Cristos, cel dintâi care a înviat, cât şi procesul de glorificare a celor care au murit în Adam, dar care, prin victoria lui Cristos asupra morţii, pot deveni ai lui Cristos şi pot avea parte de învierea lui Cristos. Tot ceea ce Isus Cristos înfăptuieşte, în viziunea sfântului Pavel (Paul), ne reaminteşte elementele centrale ale celor mai importante sărbători care au ritmat anul liturgic, începând cu Crăciunul şi continuând Paştele, Înălţarea, etc., toate fiind însă orientate către evenimentul ultim al istoriei mântuirii, cel în când întreaga creaţie, reînnoită şi obedientă lui Cristos, este supusă Tatălui. Cu alte cuvinte, întreaga creaţie îşi redobândeşte condiţia iniţială.

Isus a spus ucenicilor săi: “Când va veni Fiul Omului în slava sa… se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând… însetat… străin… gol… bolnav sau în închisoare şi [ţi-am slujit]?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut»… (Mt 25,31-46)

Textul evanghelic al acestei sărbători luminoase, păstrând în centru chipul plin de slavă al lui Cristos în ipostaza atât de Rege cât şi de Judecător, îşi focalizează atenţia mai ales asupra modului concret în care orice om traversează experienţa morţii de sine – atunci când “ucide” în sine egoismul şi începe să împartă pâinea, apa, haina, confortul, etc cu cel lipsit – şi ajunge să descopere în cel ajutat nu doar un frate, ci chiar pe Cristos care îi rezervă, drept răsplată, binecuvântarea sa şi moştenirea împărăţiei. Altfel spus, în simplul gest al împărţirii bucăţii de pâine cu cel lipsit are loc în fiinţa creştinului o moarte împreună cu Cristos şi o înviere împreună cu El, o glorificare orientată spre constituirea Împărăţiei a cărui Rege este Cristos şi în care are loc regenerarea creaţiei care tinde spre starea ei primordială.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin