Start > Ritul latin > Nu este ușor să interpretăm corect timpul așteptării

Nu este ușor să interpretăm corect timpul așteptării

8 November 2008
1,216 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul A)

Chestiune de armonie

Este greu de definit înțelepciunea. Putem pur și simplu să ghicim unele trăsături caracteristice. Înțelepciunea este echilibru, armonie. Îmbinare esențială între cunoaștere și iubire. Experiență și uimire. Conștiința posibilităților, dar și a limitelor. Odihnă… nesatisfăcută. Pasiune pentru adevăr și toleranță. Interes față de alții și discreție. Deschidere și pudoare. Simțul tradiției și bucuria de a descoperi noul. Realism și utopie. Caracter concret și cultivare încăpățânată a visurilor. Umilință îndrăzneață.

Răbdare nerăbdătoare. Inteligența inimii (după formula latină: mens cordis, mintea inimii). Siguranță liniștită, și capacitate de a te pune (și a te lăsa pus) în discuție. A te ruga și a trăi. A posti și a dansa. Mortificare și parfum. Fidelitate în risc. Singurătate și ospăț. Seriozitate și pofta de a juca. Opusul înțelepciunii este separarea rigidă, opoziția. Ar fi bine să ne amintim că Satana este cel care separă, “despărțitorul”.

Să nu avem încredere în maeștri înțelepciunii

“…O vei găsi așezată la poarta sa”. Dacă este din această cauză, o vom găsi și în casă. Predată la toate orele. În toate programele (este suficient să apăsăm pe unul din atâtea butoane). Și, natural, o găsim și “pe străzi”, în piețe. Dar nu se poate spune că este totdeauna înțelepciunea autentică. Și rămâne de demonstrat că cei care se arată maeștri, o posedă într-adevăr.

Și pentru că mereu așa de ocupați cum sunt ca s-o “transmită” (în sensul literal al termenului), mereu împrejur spre a o vinde și de a vinde în pierdere, nu înțelegi dacă o fac pentru gustul artei, sau ca să intre ceva în portofel; făcând cu ochiul și rostind sentințe grave de pe toate catedrele și pupitrele, este greu de imaginat de unde găsesc timp pentru a se aproviziona cu ea, pentru a reflecta. Cine iubește înțelepciunea, cine o dorește intens, “cine se scoală pentru ea dis de dimineață”, devine și exigent și învață să nu aibă încredere în anumiți maeștri și piețari, chiar dacă sunt acreditați (accreditați de cine?).

Înțelepciunea “imprevizibilă”

Să nu te încrezi, deci, în maeștri înțelepciunii care se prezintă ca atare, și ar vrea să-ți impună tutela lor asfixiantă și perpetuă, dar în același timp să te deschizi spre o înțelepciune imprevizibilă, ne programată, cauzală, care îți poate veni de la oricine. Vreo întâlnire, chiar și cea mai neașteptată, îți poate oferi o fărâmă de înțelepciune. Oricare experiență, chiar și cea mai banală, poate aprinde o scânteie. Orice întâlnire, mai ales neașteptată, poate să ți-o ofere din belșug. Trebuie însă să cauți cu sufletul golit de prejudecăți, fără închideri preconcepute, evacuând presupunerea pentru a face loc uimirii.

Școala înțelepciunii nu se află într-un scaun fix, bine definit. Strada, viața în mijlocul oamenilor obișnuiți, o oră de meditație, dar și un copac, o insectă, un tablou; o biserică goală dar și o cărare pe munte, conversația cu un bătrân, expresia unui copil, este locul înțelepciunii. Înțelepciunea (sau, cel puțin, un fragment din ea) te poate ajunge în timp ce scotocești printre ziarele adunate într-un stand, dar și când culegi frânturi de discursuri ale unor indivizi care participă la o înmormântare. Înaintea zăbrlelor unei mănăstiri, sau atunci când te afli la coadă înaintea unui ghișeu. Într-un colț al străzii, sau într-un loc singuratic, sau la piață, sau în anticamera medicului, sau la circ, sau străbătând în ceață o stradă necunoscută.

Înțelepciunea nu-ți sosește în casă. Trebuie să ieși, să umbli, să deschizi ochii cu curiozitate și simpatie, să acostezi persoane cu încredere, să interpretezi nenumăratele semnale modeste, să nu dai nimic pe datorie, să explorezi și teritoriul foarte cunoscut, să descoperi lucrurile deja cunoscute. Și apoi oprește-te, reflectă, refă o nouă ordine ținând cont de elementul nou abia descoperit, și natural să fii dispus să repui totul în discuție a doua zi. Înțelepciunea nu îți spune: “Intră, șezi și învață”. Ci: “Ieși afară, privește, ascultă, și apoi reintră pentru a medita, confrunta, și să mulțumești pentru că ai învățat să înveți”

Înțelepciunea solitară

Este greu de găsit înțelepciunea în grămadă, în adunarea numeroasă și vorbăreață. Din grup trebuie să extragi un individ, să pui la foc un chip. Înțelepciunea nu cântă în cor. Este mereu un “solo”, cu o voce unică, cu un timbru inconfundabil, cu o tonalitate deosebită. În nici o mănăstire nu mi se pare că am auzit spunându-se: “înțelepciunea comunității noastre…”

Înțelepciunea este produsă “în mod particular”, artizanat. Se pot pune în comun munca, bunurile, dar nu înțelepciunea. Dacă vrei să contempli înțelepciunea, nu trebuie să-ți așezi cortul în “sala de reuniune”, ci pătrunde în celula unui călugăr (admițând că el va consimți). Este posibil să compui texte “în colaborare”. Dar înțelepciunea este mereu, în mod necesar, originală, exclusivă, trebuie să poarte o amprentă personală. Pune împreună o duzină de maeștri, și îți vor prezenta știința lor. Dar dacă nu-i separi, nu desfaci adunarea, nu urmezi pe unul particular, nu vei găsi înțelepciunea. Înțelepciunea este un rod solitar.

Prezenți în prezent

Așa. Această întârziere stranie a mirelui. Din cauza căruia se conturează poziții opuse. De o parte este riscul – astăzi, într-adevăr, mai degrabă rar – de a trce peste prezent, a nu lua în serios “întârzierea” anunțată a lui Cristos. Ceva asemănător s-a întâmplat la Tesalonic. Socotind iminentă reîntoarcerea lui Cristos, neglijau datoriile de astăzi. Cu totul proiectați spre Ora, acei creștini ajungeau să ignoreze întâlnirile orelor. În sfârșit, suntem în fața pericolului de a nu fi prezenți în prezent.

Atitudinea opusă este aceea luată de cei care – și sunt cei mai mulți – care consideră acea întoarcere ca ceva îndepărtat, ireal. De aceea se instalează în prezent. Primii nu iau în serios întârzierea și nu se preocupă să se organizeze în privința duratei. Ceilalți nu iau în serios nunta și ajung să șteargă din orizontul lor perspectivele Orei. Și unii și ceilalți se arată incapabili de o speranță adevărată. În primul caz, într-adevăr, este o speranță mioapă sau, mai bine, există atâtea segmente de speranță, limitate, fărâmate. Încă o dată este necesară înțelepciunea, care știe să îmbine, să unească.

Este vorba de a se deschide spre viitor, fără a trăda prezentul. Și de a se dedica prezentului, fără a uita viitorul. Nici străini, nici distrați. Parabola evanghelică de astăzi și, în general, tot capitolul 25 din Matei, ne adresează mai mult sau mai puțin aceste îndemnuri: “Trăiți ca și cum Cristos ar putea să se întoarcă mâine, dar ca și cum ar trebui să sosească mult mai târziu. Să știți deci că sunt persoane care speră într-adevăr, dar care sunt și prezenți la prezentul lor. Oameni plini de credință, și plini de prudență. Oameni pe care ziua de mâine nu îi face străini de ziua de astăzi, și oameni pe care prezentul nu-i face orbi în privința viitorului lor. Credincioși care au prudența de a fi prezenți în lumea contemporană, și păstrează speranța în lumea viitoare. Să fiți, împreună, oameni adevărați și credincioși adevărați. Iată ce este vigilența” (A. Maillot).

Cineva ar avea nevoie să doarmă puțin mai mult…

“Au ațipit toate și au adormit”. Astăzi, dimpotrivă, sunt cele (și cei) care nu dorm niciodată. Dar nu pentru aceasta știu să dea sens așteptării, vigilenței. Și este improbabil că știu să se pregătească pentru venirea Mirelui. Veșnic pradă agitației, oboselii. Nu știi unde să-i dibuiești. Ai putea să-i trezești, să-i deranjezi, să-i scuturi (dar cum se poate scutura unul care este în continuă mișcare?).

Dimpotrivă, pur și simplu, “nu există”. Și se naște bănuiala că tocmai ei riscă să prezinte un mod viclean de a nu se lăsa găsiți, dăruirea lor agitată de a face să fie un fel șiret pentru a se sustrage, felul lor de a “fi prinși” de atâtea lucruri să constituie o tactică diversivă pentru a nu se lăsa prinși de persoane. Astăzi, în mod paradoxal, avem atâția credincioși nedormiți, dar nu vigilenți.

Neobosiți, dar nu prezenți (sau prezenți “în altă parte”). Devorați de grabă și care pierd timpul (a nu mai avea timp nu înseamnă a trăi din plin timpul, dându-i un sens). Activiști frenetici și incapabili de a se dărui pe sine. Oameni care se ocupă și se preocupă de mii de lucruri, dar nu sunt ocupați în așteptare. Ar trebui să le recomandăm: odihnițivă un pic. Ne-am simți toți mai în siguranță dacă ar învăța să doarmă. Asigurați-vă slujirea, indispensabilă, cu calm, seninătate, răbdare.

Ați demonstrat mai mult decât suficient că știți să alergați, și ne-ați învățat să alergăm. Acum demonstrați-ne că este important să ne oprim. Cineva a spus că, atunci când cineva începe să conducă, lucrul esențial de știut nu este cum să pună în mișcare mașina. Trebuie, înainte de toate, să știe s-o oprească.

Uleiul nu poate fi turnat dintr-un vas în altul

“Cele nechibzuite au spus celor înțelepte: “Dați-ne din uleiul vostru, pentru că opaițele noastre se sting”. Dar cele înțelepte le-au răspuns: “nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă: mergeți mai degrabă la cei care vând și cumpărați-vă”. Ar părea un răspuns rău, oricum puțin caritabil. Totuși și acesta poate fi un element al înțelepciunii. Există în realitate, valori care nu se pot “transfera” așa ușor.

Celălalt nu este un recipient de umplut cu doctrina noastră, un cap de mobilat cu adevărurile noastre. Fiecare este protagonistul de neînlocuit al propriei istorii, responsabil unic al alegerilor proprii. Fiecare trebuie să găsească răspunsul propriu în fața lui Cristos. Nimeni dintre noi nu poate și nu trebuie să se substituie altora în hotărârile fundamentale. Înțelept este acela care permite altuia să găsească calea proprie, îl îndrumă spre izvor, îl stimulează să descopere propriul său chip unic.

A trăi împreună așteptarea, a ne susține în speranță, este ceva diferit de a se gândi, sau de a judeca, sau de a face ceva în locul altora. A îndemna de a fi pregătiți nu înseamnă a administra conștiințele altora. Uleiul candelei nu se toarnă, banal, dintr-un vas în altul. Ceea ce este important este a găsi, în interiorul propriu, scânteia care aprinde candela și forța de a o alimenta în vederea “duratei”.

Ritul latin