Predici

Alergici la critici şi chiar la exemplele bune

Nu ştiu dacă fac mai rău invectivele înfocate ale lui Malahia împotriva preoţilor şi denunţurile sfâşietoare ale lui Cristos împotriva acelora care s-au instalat pe catedră, sau exemplul “matern” ofeit de Paul în comunitatea sa din Tesalonic. Desigur, criticile lasă un semn, sunt supărătoare. Dar şi modelele concrete apar tot atât de iritante, aproape insuportabile. Şi totuşi se găseşte chipul de a se debarasa de unele cât şi de celelalte.

În privinţa criticilor s-au pus la punct exorcisme pe bază de formule de acum aprobate, şi cu un efect sigur: sunt mereu, natural, negative, demolatoare (elogiile necondiţionate, adulările, complicităţile, dimpotrivă, ar fi elementele constructive); atacă unitatea ţesutului bisericesc (în timp ce, dimpotrivă, anumite scandaluri l-ar consolida!); sunt rodul – după cum am auzit afirmat în mod solemn de curând – unei “culturi a suspiciunii” (ar fi interesant de observat dacă şi profetul Malahia şi chiar Cristos ar fi adoptat o “cultură a suspiciunii”).

Cât priveşte exemplele luminoase, ei se apără insinuând că este vorba de exagerări evidente, de atitudini “irepetabile”, şi precizând totuşi că nu toţi suntem egali (şi ar rămâne numai de susţinut că ar vrea mai multe evanghelii, şi fiecare ar avea posibilitatea de a alege pe cea mai adaptată deprinderilor proprii şi înclinaţiilor proprii…)

Ironia este că, liturgia Cuvântului din această duminică prezintă unele frânturi ale unei critici aspre în privinţa celor care ocupă un post de responsabilitate faţă de alţii. Să ne înţelegem: nu trebuie să ne scandalizăm că în Biserică sunt mizerii asortate, comportamente nu totdeauna în armonie cu mesajul lui Cristos şi cu lecţiile predate sever altora. Aşa cum observă don Mazzolari, este suficient să fim oameni pentru a fi sărmani oameni.

Scandalul constă în faptul de a nu vrea să recunoaştem erorile, în a ne încăpăţina să apărăm (şi de a recruta apărători serviabili) chiar poziţiile cele mai discutabile. Scandalul constă în a ne păstra dreptul de a folosi tonurile cele mai dure când este vorba de relele altora, şi de a sfâşia hainele, şi a striga că este o ofensă intolerabilă când cineva ne atrage atenţia că faţa noastră nu pare să fie prea curată. Şi a reacţiona violent, de a spune că este vorba de judecăţi inacceptabile, fără ca mai întâi să observăm datoria elementară de a ne prezenta în faţa oglinzii evangheliei…

Cum se corectează defectele altuia

“Leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget”. Îmi vine în minte o anecdotă care are ca protagonist pe Gandhi. O mamă s-a dus la el spunându-i foarte îngrijorată pentru propria fiică, care a luat obiceiul foarte rău de a se îndopa cu dulciuri. L-a implorat: – Te rog, Mahatma, vorbeşte tu cu fiica mea ca s-o convingi să înceteze cu acest viciu. Accepţi? Gandhi a rămas o clipă în tăcere, un pic încurcat, apoi a spus: – Adu aici pe fiica ta peste trei săptămâni, şi atunci voi vorbi cu ea. Nu înainte. Femeia a plecat perplexă, dar fără să spună nimic. S-a întors, aşa cum s-a hotărât, după trei săptămâni, remorcând pe fiica lacomă.

De această dată Gandhi a luat de o parte pe fată şi i-a vorbit cu blândeţe. Cu cuvinte simple şi foarte convingătoare. I-a prezentat efectele dăunătoare pe care le pot cauza dulciurile prea multe. Deci i-a recomandat o sobrietate mai mare.

Mama, atunci, după ce a mulţumit, la plecare, l-a întrebat: – Îndeplineşte-mi o curiozitate, Mahatma… Aşa vrea să ştiu de ce nu ai spus aceste lucruri fiicei mele acum trei săptămâni… – Acum trei săptămâni – a răspuns liniştit Gandhi – viciul de a mânca dulciuri îl aveam şi eu! Consider că dacă unii moralişti strâmbi ar trebui să adopte stilul lui Gandhi, clenţii lor potenţiali ar fi constrânşi să aibă răbdare mai mult de trei săptămâni…

Sau, poate, ei nu vor admite niciodată că au acea slăbiciune… Oricum, nici un om cu bun simţ nu are pretenţia să pună în spate anumite sarcini înainte de a stabili umerii supuşi ai altora. Uneori, apoi, acest lucru ar fi imposibil. Povara familiei, de exemplu, fiind vorba de preoţi, este exclusă din plecare. Totuşi ar fi de dorit ca înainte de a da sentinţe, de a impune, de a implora, să facă cel puţin un efort… de imaginaţie. Şi să încerce, cel puţin cu fantezia, să se identifice cu situaţia concretă a anumitor sărmani.

Putem pune pariu că nu din puţine confesionele, din anumite locuri, ar dispărea anumite tonuri radicale. Este prea mult de a cere să încerce să poarte, cel puţin cu fantezia, anumite poveri pe care pretinde să le lege de conştiinţele altora?

O voce de la pupitru…

“…Spun şi nu fac”. Acest episod, dimpotrivă, l-am ascultat direct de la cel care… era. Păstorul unui sătuc de munte – un călugăr cu barbă lungă – se lăsa dus de multe invective împotriva neîmplinirilor religioase ale parohienilor săi. A devenit de acum un nărav, şi oamenii începeau să murmure. Şi pentru că nu toate plângerile sale erau justificate. De această dată adaugă un element care avea aspectul unui şantaj: – Dacă mergeţi în continuare aşa, băgaţi de seamă că pot să-mi fac valizele şi să plec.

În acel moment ea – o bătrânică vioaie – nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat în plină adunare euharistică şi, cu tonul cel mai liniştit posibil, i-a replicat: – Ascultă, părinte, Dacă chiar vrei să pleci, nimeni nu te reţine, chiar dacă ne pare rău. Dar încetează de a te mai plânge. Ne predici mereu răbdarea. Nouă femeilor ne spui să suportăm pe soţi chiar şi când sunt îndărătnici, când se întorc acasă beţi şi ies anumite lucruri din acele guri… Şi atunci, şi dumneata caută să ai răbdare cu noi, chiar dacă nu suntem cum pretinzi. Să ne dai mai întâi exemplu în aceasta…

Pot să vă asigur că incidentul este absolut autentic. Giuseppe Marotta, în povestirea sa, îşi imaginează că cei decedaţi sunt condamnaţi să practice în cealaltă viaţă virtuţile care le erau atribuite, un pic prea generos, pe pietrele de la mormântul lor. Dacă s-ar adopta acelaşi procedeu pentru lecţiile predate de la catedre şi pupitre (al meu, natural, mai întâi), mă gândesc că mulţi dintre noi ar consuma o bună parte din veşnicie…

Confirmarea nu stă în haină

“Îşi lărgesc filacteriile şi îşi alungesc ciucurii”. Cine ar mai fi crezut. Se pare că s-a întors moda filacteriilor, într-o versiune agiornată şi rafinată. S-a dezvoltat de-a dreptul, recent, o răsunătoare paradă a modei în cheie bisericească-liturgică, cu cazule şi veşminte sacre semnate sau, cum se obişnuieşte să se spună, “de firmă”. Mulţi au rămas perplecşi, altcineva – invitat de onoare – a schiţat o aprobare. Au fost şi dintre aceia care nu au întârziat să exprime indignarea proprie pentru ceea ce socotea un scandal şi o cedare faţă de logica consumistă care ar fi contagiat de acum până şi sacristiile.

Dincolo de toate interpretările care se pot da acestei afaceri (care, oricum o consideri, nu este în stare să întărească credinţa), rămâne faptul că Dumnezeu nu bagă de seamă atât pe ce creatorii de modă – chiar sacră – şi-au pus “semnătura”. Pe El îl interesează persoana care stă sub acele zdrenţe (este vorba pentru totdeauna de zdrenţe, chiar dacă sunt costisitoare, mai ales dacă sunt costisitoare…). Este important ca persoana să poarte “firma”, şi ca acea firmă să aibă validitate pe un plan evanghelic.

Dumnezeu nu-i îmbracă pe slujitorii săi după moda stiliştilor faimoşi. Dacă nu îi despoaie. Cuvântul său, impetuos, smulge veşminte şi măşti (şi chiar un pic de piele, dacă este necesar), şi dezvăluie persoana…

Originalul şi copia

“Să nu spuneţi nimănui “tată” pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel din ceruri”. Şi noi, ca bravi fii neascultători, nu facem decât să multiplicăm pe taţi, să oferim cu dezinvoltură acest titlu. Mai ales taţilor “abuzivi”. Şi aceasta explică şi pentru ce ne fabricăm o imagine distorsionată a lui Dumnezeu. Cu furia de a distribui cu uşurinţă certificate de paternitate (care acoperă de multe ori atitudini opuse celor ale Tatălui revelat de Isus Cristos), ajungem să împrumutăm lui Dumnezeu trăsături deformate ale acelora care îi uzurpă numele.

Când se pleacă de la lipsa de asemănare, de la caricatură, nu se ajunge la imaginea autentică, dar se sfârşeşte prin a nu-l mai recunoaşte, pentru că este desfigurată, acoperită cu mască, întunecată, coruptă iremediabil de copiile infidele. Atunci când s-a cunoscut originalul, se pot suporta şi copiile (adică imitaţiile rele). Oricum nu devin periculoase. Nebunia de neiertat constă în a pretinde să “reconstruim” originalul… imitând copia care nu este conformă.

Unul care “vorbeşte uman”

Şi să venim la Paul. “Voi vă aduceţi aminte, fraţilor, de oboseala noastră şi munca noastră: lucrând noaptea şi ziua pentru a nu fi o povară pentru nimeni, v-am anunţat evanghelia lui Dumnezeu”. Apostolul face apel la memorie. Dar nu pretinde ca aceşti creştini să-şi amintească de predicile, de recomandările sau reproşurile sale. Paul se mulţumeşte să-şi amintească de stilul său de viaţă, dăruirea sa pasionată şi dezinteresată, de duioşia sa maternă, de greutăţile sale.

Este pus în evidenţă nu atât ceea ce a învăţat, ci faptul că a stat în mijlocul lor. Lecţiile sunt amintite uşor… graţie exemplului personal. El, desigur, nu s-a cruţat. Însă este conştient că totul a depins de puterea evangheliei, de acţiunea Duhului Sfânt. Din partea sa a pus o pasiune fără margini, oboseala, şi mai ales omenia. S-a spus că Paul “vorbeşte de Dumnezeu”, aşa cum cineva vorbeşte italiana sau spaniola sau engleza. Aş adăuga care “vorbeşte uman”. Şi pentru aceasta mesajul său apare credibil şi uşor de memorat.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin