Predici

Un studiu arată că moartea ne loveşte în proporţie de 20% în maşină; 17% în casă; 14% pe stradă; 16% în călătoriile în aer, pe calea ferată sau pe apă; 32% în spitale; şi doar 0,001% dintre decese au loc în biserică. Conform acestui studiu, cel mai bun loc pentru a te afla în orice moment nu este maşina ta, casa ta sau spitalul, ci biserica! Astăzi celebrăm sfinţirea Bazilicii Lateran din Roma. De ce celebrăm sfinţirea unei biserici deşi suntem departe de Roma? Ne aminteşte de importanţa clădirii bisericii ca spaţiu sacru dedicat pentru întâlnirea personală şi comunitară cu Dumnezeu.

Istoric vorbind, Bazilica San Giovanni in Laterano este cea mai veche biserică din Roma şi cu rangul cel mai mare în lume, urmată de Bazilica San Pietro din Vatican. Drept urmare este mama tuturor bisericilor. Când îi celebrăm sfinţirea, celebrăm deci misterul prezenţei speciale a lui Dumnezeu în clădirile dedicate cultului divin, printre care se numără evident şi propria noastră biserică parohială.

Ştim că Dumnezeu este pretutindeni. Dar atunci când poporul lui Dumnezeu ridică o biserică şi o dedică în totalitate slujirii lui Dumnezeu, mărirea lui Dumnezeu vine în acea clădire astfel că din acel moment o putem numi casa lui Dumnezeu. Solomon aminteşte de acest mister în rugăciunea lui pentru sfinţirea templului din Ierusalim: “Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău!” (1Regi 8,27). Astfel, în timp ce celebrăm sălăşluirea specială a lui Dumnezeu într-un templu, trebuie să ne amintim că prezenţa lui Dumnezeu nu este limitată la templu. Dumnezeu este în continuare pretutindeni. Dar Dumnezeu îşi manifestă mărirea Sa în mod special în anumite persoane, locuri şi lucruri. Un templu sau o biserică este un astfel de loc.

La început un templu, o biserică sau un sanctuar erau venerate atât de mult încât se sugera că Dumnezeu “locuieşte” exclusiv în astfel de locuri. Oamenii mergeau la biserică, participau la slujbă, primeau Împărtăşania şi mergeau acasă fără să ştie lângă cine au stat în bancă. Spiritualitatea era foarte individualistă, iar cei care stăteau lângă tine erau văzuţi mai degrabă ca o sursă de distragere de la comuniunea ta personală cu Dumnezeu. Credincioşii uitau că suntem cu toţii fraţi şi surori şi că am venit în biserică să îi dăm cult lui Dumnezeu ca o familie.

Pentru a descuraja această religiozitate individualistă, Conciliul Vatican II a introdus unele schimbări în cult, precum întoarcerea preotului cu faţa la popor în Liturghie sau schimbarea semnului păcii. Dar am sărit dintr-o extremă în alta, iar astăzi mulţi creştini au pierdut simţul sacralităţii spaţiului bisericii, până acolo încât unii se comportă în biserici chiar fără vreo reverenţă. Mulţi creştini au abandonat practicile tradiţionale care aveau ca scop să ne amintească faptul că suntem în prezenţa lui Dumnezeu atunci când intrăm în biserică. Aici se includ lucruri mici precum ţinuta decentă, semnul Sfintei Cruci făcut cu apa sfinţită, îngenuncherea sau înclinarea în faţa tabernacolului înainte de a te aşeza sau pleca din biserică, evitarea discuţiilor particulare sau măcar coborârea vocii când chiar ai ceva de spus în biserică… şi nu eşti preot.

Pierderea simţului sacralităţii spaţiului bisericii ar putea fi unul din motivele pentru care tinerii nu se mai înghesuie astăzi la Liturghie. Dacă vin la biserică se simt ca la o altă întâlnire socială şi cum să ne mirăm că o găsesc plictisitoare după o vreme? Dar atunci când înţeleg că biserica este un loc sfânt, un loc de întâlnire cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi, atunci vine şi acea dispoziţie a minţii şi trupului la slujbă care să le permită să aducă cult şi să trăiască o experienţă care nu plictiseşte. Celebrarea de astăzi a sfinţirii Bazilicii Lateran ne invită să ne înnoim credinţa că biserica este casă de rugăciune şi să cultivăm cu grijă obiceiurile şi practicile care îl ajută pe Dumnezeu să ne întâlnească de ori câte ori mergem la biserică.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin