Start > Ritul latin > Un verb la dispoziție

Un verb la dispoziție

25 October 2008
1,148 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXX-a de peste an (Anul A)

Mentalitate legalistă

Chestiunea, prin sine, apare pe deplin legitimă. Dorința de face lumină, de a simplifica, de a recupera esențialul în complicația celor 613 precepte și în prescrierile infinite și minuțioase care derivă din ele. Totuși avem impresia că întrebarea încă o dată este dictată de o mentalitate legalistă, meschină, pedantă, și manifestă o îngustime de spirit incurabilă.

În fond, se vrea să se facă ordine, să catalogheze, să definească, să sistematizeze. Nimic altceva. Totul este stabilit o dată pentru totdeauna, fără posibilitate de discuție. Stabilim un fel de catehism cu normele morale, cel puțin cele principale, de învățat pe de rost în formule exacte și de a repeta cu rigurozitate expresiile intangibile. Isus, dimpotrivă, vrea să ne vindece chiar de o mentalitate legalistă. Vrea ca să încetăm de a dezbate problematici de ordin juridic, să ne extenuăm în dispute și explicații sofisticate, să ne blocăm (și să ne distrăm) în cazuistica asfixiantă a unui moralism meschin, să ne împotmolim în mlaștinile unei religii formaliste.

Nu mai poate să fie a sa o “Biserică de drept”.

Aceeași poruncă principală nu este o normă de așezat în fruntea listei altor norme. Este, mai degrabă, perspectiva de fond în care trebuie așezată experiența creștină, orientarea esențială care să dea conduita proprie. Isus nu îți dă un super-codex, o schemă precisă, și nici recapitularea – concentrată la maxim – a datoriilor tale. Mai degrabă, oferă un criteriu decisiv după care să potrivești, să citești și să interpretezi propria viață creștină.

Nu este suficient să cunoști regulile pentru a face muzică

Celui care vrea să execute simfonia existenței proprii pe o partitură evanghelică, Isus nu prezintă regule detailate – în ordine ierarhică rigidă – ci o tonalitate pe care să sune notele. A cunoaște și a repeta regulile nu înseamnă încă a compune muzică. Mai sunt creștini care continuă să discute despre gramatică și sinteză, se arată atenți în descoperirea și denunțarea oricărei erori, știu totul despre forme, dar se arată absolut incapabili de a produce o compoziție oricât de modestă – originală, plăcută – cu un timbru evanghelic.

Un poet mă convinge nu când îmi explică metrica, ci atunci când se explică prin lirica sa. Desigur, și legile sunt necesare. Fără ele nu poate să fie ordine și nici libertate. Totuși numai iubirea are putere să aprindă viața. La judecata finală Dumnezeu nu ne va întreba pentru a confirma dacă noi cunoaștem semnificația cuvântului iubire, și dacă știm ce loc ocupă în dicționar. Ne va cere cont, dimpotrivă, cum am fost capabili să acționăm cu acel cuvânt, ce am produs bun cu acel termen pus la dispoziție. Și să nu ne înșelăm că vom scăpa documentând discursurile pe care le-am schițat pe interpretarea corectă a unui text, pe ortodoxia pozițiilor noastre, pe prioritățile care au condus alegerile noastre, pe specificul datoriei noastre și alte născociri ale unui creștinism flecar și declamatoriu.

El va tăia scurt: “Mă interesează relatarea, istoria, nu analiza teoretică, nu chestiunile despre tehnicile narative. Dacă vrei, pot să încep eu, să-ți ofer primele note… Deci, am fost străin, fără locuință, nimeni nu s-a ocupat de mine. Te-am chemat pentru că îmi era foame de prietenie, de demnitate, pentru că nu mai suportam acea singurătate lipsită de omenie. M-am prezentat la ușa ta, surprinzându-te cu o față (sau culoare a pielii) pentru că nu te așteptai. Și tu… Înainte!, mă interesează urmarea istoriei, sunt curios să văd cum se va termina situația…

Și, mă recomand, că nu am nevoie să fiu informat că fraza este compusă din trei elemente: subiect, predicat, complement. Decât verbul a fi… Decât pronumele personale… În sfârșit, te rog să ștergi fără milă expresiile plictisitoare ca “iubirea este realitatea cea mai minunată”, “în inima mea am un sentiment de…”, “discursul despre emigranți se înscrie într-o problematică complexă”, “societatea timpului nostru ne sfidează pe tărâmul…”, “răspunsul nu poate fi simplu, ci trebuie articulat ținând cont…” Nu mă plictisi, îți recomand, cu efuziuni sentimentale sau expuneri intelectuale. Mie îmi plac faptele. Cer ca istoria să fie interesantă. …Eu sunt direct interesat de acea istorie…

Iubirea aproapelui, sau concretizarea iubirii de Dumnezeu

Este prea puțin să afirmăm că cele două porunci (iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui) formează un singur lucru. Apoi precizarea că, oricum, “iubirea lui Dumnezeu are mereu prioritate”, ceea ce înseamnă a stabili că “toți oamenii sunt egali în fața legii, dar unii sunt mai egali decât alții…” Este prea puțin să observăm că nu este o cale directă pentru a ajunge la Dumnezeu, că drumul spre Dumnezeu se încrucișează inevitabil cu calea ce duce spre aproapele.

Trebuie să încetăm să contrapunem (sau numai să justapunem, pur și simplu) datoriile față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. O mistică ce nu devine slujirea a omului este greșită. Ioan ne avertizează că “noi am trecut de la moarte la viață (sau suntem în starea harului!), pentru că îi iubim pe frați” (1 In 3, 14). Isus declară că semnul prin care ne recunoștem ca discipolii săi este dat de faptul că ne iubim unii pe alții (In 13,35). Porunca a doua nu este numai paralelă cu prima, oricât de importantă ar fi, ci reprezintă urmarea necesară a acesteia.

Iubirea față de aproapele constituie concretizarea iubirii față de Dumnezeu. Primatul lui Dumnezeu este recunoscut când se recunoaște, concret, primatul omului.

În ce direcție merge răspunsul?

Foarte rar, în Noul Testament, se vorbește despre datoria de a-l “iubi pe Dumnezeu”. Se spune, mai degrabă, că trebuie să practicăm iubirea fraternă. Cineva obiectează că este și o datorie de reciprocitate. De acord. Dar totul este să stabilim în ce direcție trebuie să meargă răspunsul omului. Dacă Dumnezeu este izvorul iubirii, atunci trebuie să ne dăm seama că un izvor tinde să se răspândească, să se extindă, nu să rețină, sau să “recupereze” apele proprii.

Dumnezeu nu este concurentul omului în privința iubirii. Isus nu a cerut “iubiți-mă, cum eu v-am iubit pe voi”, ci iubiți-vă așa cum eu v-am iubit pe voi și continuu să vă iubesc”. Ca și cum ar spune: “Dacă mă iubiți într-adevăr, consimțiți să lucrez în voi, să realizez voința mea. Cel mai aprins dor al meu este acela ca voi să ajungeți să fiți intim uniți cu voi și, prin voi, să iubesc pe oameni, să-i slujesc, să le arăt respect, să-i copleșesc cu afecțiune. Veți avea siguranța că sunteți într-adevăr plini de mine atunci când veți avea inima atât de ocupată cu alții”.

Va fi desigur cineva, acum, care să considere că aceasta este o viziune orizontalistă a religiei. În realitate, o contemplare sau chiar numai o devoțiune care nu devine act de iubire fraternă, este cu atât mai mult orizontală, cu cât se poate imagina mai umană. Numai iubirea față de aproapele (iubirea lui Dumnezeu care se răspândește, se prelungește, “ajunge la perfecțiune”, In. 2,5), salvează linia verticală.

O comunitate-model

O comunitate norocoasă, cea din Tesalonic. Dispune de două modele, la care să se refere, de la care să se inspire pentru conduita proprie. Acela, de neînlocuit, Cristos. Dar și Paul, exemplul căruia poate să fie imitat de toți pentru că este întemeiată direct pe evanghelie. Astfel acea Biserică a devenit la rândul ei un model pentru ceilalți credincioși. Din aceste motive esențiale:

- A primit cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, deși a trebuit să fie supusă la încercări numeroase pentru credința proprie. – S-a convertit. Și, după ce a întors spatele hotărât idolilor pentru a-i sluji Dumnezeului celui viu, nu a mai vrut să aibă nimic de a face cu idolii trecutului, adică față de tot ceea ce, în viață, prinde puțin câte puțin un spațiu mereu mai mare, până a deveni absolut. – Pe orizontul său strălucește o speranță vie a întâlnirii depline cu Cristos. Și privirea este îndreptată spre acest eveniment viitor, care luminează și dă un sens prezentului.

Astfel comunitatea din Tesalonic este misionară, chiar dacă membrii ei rămân la locurile lor. De fapt stilul lor de viață devine o kerygma, o vestire pentru toți. “Cuvântul Domnului răsună prin voi… peste tot”. Paul ne informează că biserica din Tesalonic “care este în Dumnezeu Tatăl nostru și în Domnul Isus Cristos” vorbește despre sine dincolo de granițele acelei regiuni. Ar vrea să comenteze: în sfârșit o comunitate care vorbește despre sine nu din cauza diviziunilor, sau a polemicilor interne, sau “a fermelor luări de poziție”, sau a sfidărilor aruncate împotriva acestuia sau a aceluia, ci din motivul credinței-speranței-iubirii sale!

Și ar trebui adăugat: acei creștini fac să se vorbească despre ei pentru că ei evită să vorbească despre sine, să facă publicitate despre acțiunile lor, să fie exaltați, să se considere superiori altora, să se laude cu ortodoxia proprie, să se afirme “împotriva” cuiva. Se ridică spontan, în acest punct, o întrebare: “Dar ce făceau apoi ceva extraordinar aceștia?” Putem să dăm acest răspuns hazardant: “Nimic excepțional. Numai, după ce au devenit urmași ai lui Cristos, i-au rămas fideli până la sfărșit”. Trebuie să ne gândim mai des la Tesalonic, unde este o comunitate care se limitează să “povestească” credința proprie.

Ritul latin