Start > Ritul latin > În ce parte stă Dumnezeu?

În ce parte stă Dumnezeu?

25 October 2008
847 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul A)

Lucrurile “drepte” sunt făcute de persoane “greșite”

Este inutil să căutăm numele lui Cirus în lista sfinților. Și nici în registrul credincioșilor. Nu este cazul să căutăm simboluri religioase pe insignele sale. Împăratul persanilor este un om fără-Dumnezeu. Totuși este călăuzit de mâna Domnului. Este un străin. Totuși este ales, “uns”, primește un titlu și o investitură de tip mesianic și, rupând zidurile inexorabile ale alegerii, năvălește ca un protagonist decisiv în istoria mântuirii. Israelul nu se aștepta desigur la eliberare din partea sa.

Dar Dumnezeu se revelează ca domn absolut al istoriei tocmai pentru că alege instrumentele proprii acolo unde nici unul nu și-a închipuit, și acreditează personaje care “nu-l cunosc”, și chiar nu prea recomandabile (sau, cel puțin, nerecomandați desigur de noi…). Suntem în stare să descoperim intervențiile “providențiale” ale lui Dumnezeu în încâlceala situațiilor umane numai când vom înceta să împărțim în mod abuziv pe oameni după schemele noastre. Și vom începe să socotim că Dumnezeu poate să fie adus și de un om fără-Dumnezeu, că un mesaj de eliberare (ba chiar, o acțiune eliberatoare) poate să vină și de la un dușman, că o mărturie (și nu numai o predică) de onestitate, de dreptate, de sinceritate, de fraternitate poate să fie oferită și de cei – așa cum am stabilit noi – care se află în întunericul erorii.

Israeliții – și noi cu ei – trebuie să învețe că Dumnezeu, foarte adesea, vine “din altă parte”. Și, uneori cel puțin, se încrede în persoane “greșite”, promovează pentru realizarea operei proprii indivizi pe care noi le-am respins de la început. Da. Căile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre, planurile sale nu coincid în mod necesar cu ale noastre (Is 55,8). Când este vorba de Dumnezeu – trebuie să ne dăm seama – că drumul drept este mereu… un altul.

Interzis de a despărți

Dacă este adevărat că prima scrisoare adresată de Paul creștinilor din Tesalonic constituie cel mai vechi document scris al creștinismului, este interesant de notat cum el înregistrază, cu o satisfacție evidentă, faptul că în acea comunitate cresc trei virtuți: credința, speranța și iubirea. În aparență, nimic excepțional. Ar trebui să fie normal ca o experiență creștină să fie caracterizată de credință, de speranță și de iubire. Ar trebui.

Ceea ce dimpotrivă este cu totul altfel socotit, cel puțin după mentalitatea noastră actuală, este că cele trei virtuți teologale sunt strâns unite. Astăzi se poate întâmpla, într-adevăr, ca cineva să reușească să facă (sau să-și închipuie că face) o radiografie a credinței fără să se refere deloc la iubire. Ca și cum ar fi două realități independente. Și se întâmplă ca cineva să mărturisească și să apere o credință de nezdruncinat fără să se preocupe să dea nici cea mai mică mărturie despre speranța proprie, ba chiar manifestând, și aproape lăudându-se, de o viziune a realității în culori întunecate, lipsită de vreo deschizătură prin care să pătrundă o rază de lumină.

Și se mai întâmplă ca unii să se înșele că practică o iubire despărțită de orice ancoră a credinței. În realitate, cele trei virtuți ar trebui considerate mereu împreună. Cineva propunea pe drept să fie scrise unite cu o liniuță între ele. Nici una dintre ele, singură, nu este suficientă să califice pe creștinul care – așa cum relevează oportun Filippo Gentilioni – “trăiește din credință-speranță-iubire”. Este vorba de un mod de a gândi caracterizat de credință-speranță-iubire.

Este vorba, mai ales, de o practică – deci de ceva vizibil, verificabil – care parcurge, în același timp, trei traiectorii: credință-speranță-iubire. Și, poate, așa cum face Ioan în evanghelia sa în privința credinței, este preferabil de evitat substantivul, și să acordăm preferință verbului corespunzător, care indică clar o acțiune și nu o realitate statică. Și vom obține astfel trei verbe care schițează identitatea creștină: a crede-a spera- a iubi. Paul, tocmai, se bucură pentru că în comunitatea din Tesalonic creștinii au învățat să conjuge împreună cele trei verbe fundamentale.

În sfârșit cineva care nu se plânge de comunitatea proprie!

Paul se adresează bisericii din Tesalonic “care este în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”. Este vorba de o comunitate mai degrabă tânără, destul de fragilă, care trăiește ca o minoritate neglijabilă în cetatea mare și haotică (unul din cele mai mari porturi la Marea Egee), capitala Macedoniei. Acei creștini, în mare parte de o condiție socială nu prea înaltă, duc o viață dificilă, într-un ambient ostil, unde oamenii au o conduită deloc inspirată de morala evangheliei.

Paul a fost constrâns să-i părăsească în pripă fără să fi putut să ducă la bun sfârșit formarea lor.

Totuși acea biserică, expusă la numeroase încercări și obligată să țină cont de o realitate cu totul alta decât încurajatoare, este în siguranță “în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”. Siguranța nu este dată de număr, de putere, de organizare, de resursele financiare, de structura impunătoare, de importanța socială, de sprijinul uman, de tutela juridică. Ci este “în altă parte”. Paul recunoaște că acel grup minuscul, destul de sărac, este semnul cel mai evident al puterii evangheliei care se manifestă în condiții mai puțin favorabile.

Iată pentru ce scrisoarea sa are o intonație mai afectuoasă decât doctrinală, și este caracteristică îndemnului și încurajării mai mult decât mustrării sau denunțării dezordinilor. “Mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toți…” declară Paul. Și astăzi, din fericire, sunt persoane și comunități care “rezistă” în ciuda tuturor. Nu fac zgomot. “Se conduc” în condiții dificile. Nu lasă să se stingă flacăra de către vântul înghețat al indiferenței. Ar fi oportun ca unii păstori, care au obiceiul de a exprima indignarea, să se lamenteze, să facă declarații alarmante (care nu mai alarmează pe nimeni), să facă diagnostici impetuoase, să certe pe cei răi (natural pe alții), să dedice mai cu folos cel puțin o parte din timpul lor pentru a “mulțumi lui Dumnezeu (cum face Paul) din cauza acestor “rezistenți” obscuri în credință-speranță-iubire (rezistenți… în ciuda unor apărători ai credinței!).

Consider că acei experți în lucruri catastrofale dacă ar fi constrânși să trăiască fidelitatea lor față de evanghelie în aceleași situații în care se află atâția credincioși, ar înceta să mai fie profeți ai unor nenorociri permanente și ar învăța să “mulțumească”, sau să fie oameni “euharistici”.

Apărarea cea mai sigură

Lui Paul i se lărgește inima când se gândește la comunitatea din Tesalonic. Acolo, în acel oraș păgân, ușuratic, lipsit de prejudecăți, afacerist și corupt, nu au răsunat numai discursuri, ci s-a manifestat acțiunea Duhului Sfânt. Apostolul a reușit, în ciuda timpului scurt, să pună pe picioare creștini convinși. Fideli cu ei înșiși, care este pentru totdeauna una din formele cele mai evidente ale fidelității față de Dumnezeu. La Tesalonic sunt oameni care “rezistă”, nu dau semne de cedare, pentru că sunt clădiți în interior. Sunt evanghelizați, nu îndoctrinați. Mai mult decât structuri exterioare, acele persoane, atinși de mesajul lui Cristos, sunt prevăzuți cu o conștiința, în fața căreia – când funcționează – nici o putere, nici o sugestie din exterior nu poate face nimic.

Și Paul, și la distanță, se simte liniștit. Nu atât pentru ceea ce a făcut și a spus el, ci pentru acțiunea Duhului Sfânt pentru care el a fost martor. Acea comunitate, față de care nu-și ascunde simpatia proprie, aparține lui Dumnezeu care este Tatăl și unicului Domn Isus Cristos. Nu este o comunitate protejată, tutelată, un fel de grădină spirituală îngrădită cu grijă. Dimpotrivă, este expusă la toate pericolele. În ciuda acestui fapt, Paul apare plin de încredere. Acele persoane sunt “iubite de Dumnezeu”. Și dacă aceasta nu este o protecție suficientă, toate celelalte ar trebui să fie considerate… îngrijorătoare.

Nu “sau…sau”, dar “și…și”

“Dă Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Să schițăm câteva linii, posibil nu prea diferite față de fraza faimoasă care, deși în claritatea sa, nu este de fapt o formulă magică și decisivă.

- Trebuie evitate substituirile. Dumnezeu nu acceptă nici un omagiu religios care să substituie dreptatea, onestitatea, cele mai elementare datorii civile. Chiar și Biserica “slujitoarea”, nu poate să se substituie lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu este permis să se identifice pur și simplu ceea ce este datorat lui Dumnezeu cu ceea ce este datorat Bisericii. Și viceversa. Recent un scriitor, adresându-se unui personaj ilustru, un pic cam vorbăreț, îi dorea să desfășoare o activitate nu numai “în slujirea Bisericii”, dar mai ales “în slujirea evangheliei”. Ar putea să pară un discurs impertinent. Dar, poate, că merge la țintă.

- Nu este posibil să ne oprim banal la ceea ce este permis și ceea ce este interzis. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să lărgească cu mult această perspectivă îngustă, introducând principiul, așa de puțin “liniștitor”, al iubirii și mai ales având prezent primatul absolut al relației cu Dumnezeu.

- Cristos nu uneltește de fapt să devină Cezar, ca să ia în stăpânire puterea și pârghiile respective. Dimpotrivă, refuză hotărât acea perspectivă chiar și atunci când îi este oferită. Lui îi ajunge… să fie Dumnezeu. Și deci și Biserica trebuie să se mulțumească să fie Biserică. “Slujirea” ar trebui s-o preocupe total, fără a lăsa loc și regrete pentru putere. A fi “slujitoarea” oamenilor este mult mai mult decât a-i domina. A lua în serios “realitățile ultime” înseamnă a nu se lăsa blocată și întemnițată de “penultimele realități”.

- Adesea și noi putem să fim vicleni și ipocriți ca farizeii și irodianii, care se scandalizau din cauza imaginii lui Cezar gravată pe monede (păcat împotriva primei porunci), dar pe aceleași monede “rușinoase” preferă să le țină în pungile lor în loc să se descotorisească de ele, măcar atunci când plătesc taxele. Este numai un singur mod de a refuza domnia pretinsă de Cezar: de a refuza banul său și avantajele legate de el. “Rezistența” este făcută nu numai pe tărâmul valorilor, ci și al intereselor imediate.

- “Fidelitatea față de opțiunea religioasă este cea mai bună garanție pentru un laicat sănătos în practica politică și în același timp oferă platforma pentru a întemeia libertatea religioasă” (R. Fabris). Irodianii și farizeii (și mulți dintre noi cu ei) pun problema în termeni de “sau…sau”. Isus răspunde în termeni de “și…și”. Nu Dumnezeu sau Cezarul. Ci Dumnezeu și Cezarul. Alegerea religioasă și datoria socială. Acțiune și contemplație.

În fața alternativei: “Trebuie să mă ocup de Dumnezeu, de operele parohiale, sau de familia mea?”, Isus te face să înțelegi că trebuie să te ocupi de lucrurile lui Dumnezeu fără ca totuși să neglijezi cele din casa ta. Trebuie să te dedici inițiativelor bisericești și soțului tău, fiilor tăi. Trebuie să te interesezi de lumea a treia și să nu pierzi din vedere pe cel care stă alături de tine la masă

Ritul latin