Predici

Centrul se deplasează spre periferie

Atunci nimeni nu va putea să spună: “Iată-l pe Dumnezeul meu” (Dumnezeul culturii mele, al rasei mele, al cercului meu evlavios, al practicii mele religioase). În acea zi, în schimb, se va exclama: “Iată-l pe Dumnezeul nostru!” Dumnezeul banchetului mare este Dumnezeul tuturor. Surpriza şi bucuria de a descoperi că suntem invitaţi toţi împreună. Nimeni nu are dreptul să se simtă privilegiat, sau să revendice un loc exclusiv (cei care, în parabola evanghelică, au preferat să se ocupe cu ogoarele proprii sau afacerile proprii, probabil considerau invitaţia nu suficient de selectivă, exclusivă. Ei cultivau o mentalitate de elită, nu voiau să se amestece cu “toţi”.

Vălul orbirii care ar trebui să cadă de pe ochi nu este numai acela care împiedică cunoaşterea Dumnezeului adevărat, dar şi acela al viziunilor particulare care împiedică de a vedea pe alţii. “Toate popoarele”, în viziunea lui Isaia. Toţi cei adunaţi “de la răscrucile drumurilor”, în parabola lui Matei. Fără îndoială caracteristica cea mai evidentă a banchetului este universalitatea sa. Gratuitatea invitaţiei este însoţită de dărnicia sa extraordinară, de extinderea sa dincolo de toate limitele “raţionale”

Noi suntem obişnuiţi să fim aşezaţi în centru. Ni se pare dificil să acceptăm periferia, să recunoaştem că cine stă la margine este chiar mai apropiat de Dumnezeu decât noi. Din perspectiva noastră tindem instinctiv să sugrumăm Împărăţia în graniţele Bisericii, în loc să dilatăm Biserica la dimensiunile Împărăţiei. O altă caracteristică este dată de speranţă. Acum nu vedem nimic. Şi nu noi avem posibilitatea de a elimina acel văl insuportabil. Dumnezeu va fi cel care îl va smulge de pe ochii noştri. Când va fi momentul, când va vrea El. Între timp trebuie să continuăm să mergem, să căutăm…

Nu posedăm altceva decât un Cuvânt. Mergem după un Cuvânt. Dumnezeu ne-a dat un Cuvânt pentru a vedea în ciuda vălului. “Domnul a vorbit”. Nimeni altul. În locul “hranei suculente” şi “a vinurilor limpezite”, suntem constrânşi adesea să înghiţim lacrimi şi îmbucături amare. …Totuşi avem Cuvântul său. Dumnezeu şi-a dat Cuvântul. Celui care ne cere cont despre speranţa noastră, îi răspundem că Dumnezeu ne-a dat cuvântul său. “El a vorbit…”

Participarea la banchet

Niciodată nu se spune în evanghelie: “Împărăţia cerurilor este asemenea unei mănăstiri, unui deşert, unei adunări de intelectuali, sau a unei întâlniri ale sufletelor…” În schimb se vorbeşte despre banchet, sau participare la ospăţ. Hrană, dar şi prietenie. Bucuria de a se întâlni, de a comunica. Trup şi suflet împreună. Gura şi inima. Lucruri materiale care devin daruri, sacramente de fraternitate. Feluri de mâncare apetisante, carafe pline cu un vin excelent, şi ochii care nu se limitează la farfurie, ci caută privirea celuilalt.

Când ne hotărâm să refacem aceste suduri esenţiale astfel încât să redescoperim omul în totalitatea sa? Când vom reuşi să facem un discurs cu adevărat biblic despre om, evitând condiţionările unei culturi “separatiste”? Câte separări abuzive, în afară de aceea, de acum stratificată în profunzime, dintre materie şi spirit! Sunt credincioşi “separati” de natură, martor al supranaturalului “separati de uman, participanti la banchetul euharistic “separati” de exigenţele dreptăţii, supusi “separati” de conştiinţa proprie… Când vom reda speranţei creştine şi densitatea pământeană care îi aparţine? Când vom regăsi un limbaj religios care să fie şi un limbaj al oamenilor?

Este necesar, însă, să ne convingem că interpretările reductive ale mesajului evanghelic nu stau numai pe versantul temporal, ci şi pe cel spiritual.

Linia celui rău trece peste graniţa invitaţiei

Cetatea este incendiată, nu pentru că a încălcat legile, ci pentru că a respins invitaţia. Binele şi răul, aici, sunt surprinse la rădăcina lor: primirea sau refuzul unei propuneri. Ar fi oportun chiar să ne întrebăm unde am pus acea invitaţie. Poate am înregistrat-o numai în cărţi. Poate că am amestecat-o în casete, ceea ce înseamnă că am uitat-o. În schimb sunt dintre aceia care păstrează invitaţia în inimă. Poate nu ştiu să-i descifreze cu exactitate conţinutul. Totuşi se simt solicitaţi de ea şi se mişcă în direcţia iubirii, a dreptăţii, a păcii.

Poate este mult mai uşor să porneşti când stai la “răscrucea drumurilor”, decât atunci când te-ai aranjat într-un palat.

Este mult mai uşor să te laşi smuls de o dorinţă de sărbătoare când dormi sub poduri decât când dormitezi într-o bibliotecă…

Dacă nu sunt capabili să piardă timpul, riscă să piardă viaţa

“Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la afacerile sale…” Aparent, nimic ciudat. Un comportament deloc scandalos. Totul normal. Fiecare trebuie să se gândească la necesităţile vieţii zilnice. Fiecare este preocupat de lucruri urgente. Nu au timp de pierdut, aceia. Datoria este mai importantă decât sărbătoarea. M. Heidegger observă: “Pierzându-se în traficul ocupaţiei, omul cotidian pierde timpul propriu”. Se naşte din aceasta expresia sa caracteristică: “Nu am timp”.

Timpul confiscat exclusiv de a face devine, în mod paradoxal, “timp pierdut” pentru viaţă. Parabola stabileşte un contrast net între preocupări şi bucurie, între necesitate şi libertate, între realitatea concretă şi posibilitatea neaşteptată, între pierdere şi câştigarea timpului… În fond, parabola lasă să se intuiască că există două modele de intrepretare a vieţii proprii. Pe lângă cea obişnuită, este o idee nouă despre sine însuşi. “Modelul sărbătorii se transformă în model al vieţii zilnice” (G. Martin).

Viaţa concretă, interpretată în stil vechi, înainte de invitaţia la banchet, în ciuda aspectului său de caracter extrem de concret, poate să fie o închipuire. Aşa zisa viaţă reală poate să fie o viaţă fictivă. Numai visul neverosimil al sărbătorii devine realitate. Sau, dacă preferăm, visul cel mai incredibil reuşeşte să transforme realitatea.

Nimeni nu trebuie să se simtă sigur

Şi continuăm să discutăm despre scena finală care are ca protagonist omul surprins fără “haina de nuntă”. Cineva comenta, puţin scandalizat: “Cum naiba putea să fie îmbrăcat corect dacă a fost luat direct din stradă?” Poate au dreptate exegeţii care bănuiesc că este vorba de o scurtă parabolă adăugată precedentei din cauza unor exigenţe de actualizare, pentru a risipi anumite echivocuri.

Nu ar fi greu de reconstituit situaţia istorică, şi de a clarifica astfel motivele acelei operaţii. În timpul în care scria, Matei era constrâns să ţină seamă de o anumită realitate. Destinatarii primei invitaţii, nu numai că au respins-o, dar l-au ucis pe Fiul. Acum omenirea întreagă este invitată la acel banchet. Şi astfel este posibil să vezi şezând cot la cot la aceeaşi masă, oameni care aparţin la popoare, rase, culturi, condiţii sociale foarte diferite. Totuşi această adunare surprinzătoare nu trebuie să uite exigenţele determinate şi de ordin moral. Nu orice conduită este compatibilă cu credinţa îmbrăţişată. Răspunsul la invitaţia lui Cristos nu este un veşmânt care poate să acopere orice comportament.

Toţi cei invitaţi au datoria de a deveni oameni noi, şi deci să schimbe viaţa.

Este vorba, cum afirmă Paul, de “a se îmbrăca cu Domnul Isus Cristos” (Rm. 13,14). Parabola (probabil adăugată) pune în gardă pe creştini cu privire la pericolul unei siguranţe noi egală cu acea, bazată pe privilegiu, care a dus pe Israel la ruină.

Sunt excluşi de la mântuire nu numai cei care s-au arătat nevrednici de invitaţie, dar şi înlocuitorii care, consideră de acum chemarea ca o posesiune de neatins, nu se străduiesc s-o trăiască în chip nou, şi nu-şi dau seama de conduita lor “insuficientă”.

Paul nu reuşeşte să spună mulţumesc pentru oferta generoasă

Fragmentul din lectura a doua este datorat unui fapt concret, de care trebuie să ţinem cont. Paul a primit ajutoare de la comunitatea din Filipi. Şi se osteneşte să exprime un mulţumesc explicit. Recunoaşte darul, dar lasă de înţeles că se putea face mai puţin… Cum să explici acest comportament puţin complicat?

Să rezumăm pe scurt această poziţie a apostolului. – Subliniază că nu el ar fi avut atâta nevoie (chiar dacă avea nevoie!). Ei aveau nevoie de a dărui! Pentru aceasta apostolul, un educator foarte bun, se bucură pentru că comunitatea sa a învăţat să dăruiască, să fie generoasă, sensibilă, atentă. – La Corint Paul se laudă că munceşte cu mâinile proprii pentru a-şi câştiga existenţa, fără a apela la drepturile care decurg din predicarea evangheliei şi din slujirea oferită comunităţii. Aici, în schimb, nu ezită să depindă de ofertele credincioşilor. De ce?

Acolo era cineva care, prin intermediul banului, pretindea să-l condiţioneze, să-l facă un instrument, să-i lege mâinile, să-l tragă de partea sa, să-l facă să spună ceea ce le plăcea. Şi atunci Paul nu ezită să reia vechea meserie de ţesător de corturi. Este mai bine să depindă de un patron şi să fie liber de a proclama evanghelia, decât să fie condiţionat şi manevrat de un comitet de binefăcători. La Filipi, în schimb, este cineva care plăteşte fără a pretinde să-l lege, să-l facă un instrument. Şi aceasta îi place lui Paul. Prin aceasta se dedică apostolatului din plin. Cum se vede, ceea ce trebuie să salveze absolut, este libertatea evangheliei.

- Paul, în nici un caz, nu vrea să apară ca un funcţionar, slujbaş, unul care are nevoie de predică pentru a-şi câştiga existenţa. El, mai degrabă, nu ar putea trăi fără evanghelie (dar nu în sensul economic!). Iată pentru ce revendică autosuficienţa proprie. Este capabil de a fi îndeajuns pentru sine însuşi, rupt de lipsuri şi de lucrurile neprevăzute ale unei existenţe itinerante. Mai ales, ştie să se mulţumească (“am învăţat să fiu sărac şi să fiu bogat”) Cu alte cuvinte, Paul revendică libertatea proprie, care adesea ia forma sărăciei. Ceea ce contează pentru el, peste orice alt lucru, este relaţia vitală cu Cristos (“toate le pot întru acela care îmi dă putere”). Libertatea şi iubirea sunt pilonii pe care se bazează apostolatul său. El este liber pentru cauza lui Cristos. Liber de a iubi.

Şi această libertate de a iubi are un reflex şi în raporturile cu comunitatea. Eliberat terenul de obstacolul banului, Paul este liber de a iubi pe creştinii săi cu o iubire dezinteresată.

- Pentru Paul totul este har. Fie puterea de a dărui cât şi de a primi. Cineva susţine că Paul ţine puţin la distanţă pe Filipeni. Dacă o face, nu este desigur din lipsă de afecţiune sau, mai rău, din egoism. Ci numai pentru a risipi echivocurile. Dacă se retrage puţin, o face numai pentru a fi mai disponibil pentru a dărui. În sfârşit. Lui îi place că ei sunt generoşi. Dar şi lor trebuie să le placă faptul că el se menţine liber pentru a sluji mai bine.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin