Predici

Este şi un creştinism “declamator”

Sunt dintre aceia care spun da şi fac nu. Şi dintre aceia care spun nu şi fac da. Evident lui Dumnezeu îi plac cei care spun da şi fac da. Totuşi este tot atât de evident că între cel care spune şi nu face, şi care nu are cuvintele drepte pe buze dar este în stare de a prezenta acţiuni convingătoare, preferinţele sale merg spre această a doua categorie de indivizi. Parabola din evanghelie reprezintă condamnarea inexorabilă a unui creştinism “declamatoriu”, plin de cuvinte, formule, declaraţii solemne, profesiuni de credinţă, dar gol de fapte convingătoare.

Nu sunt suficiente “luările de poziţie” (natural “ferme”). Nu sunt suficiente reafirmările principiilor (natural “invulnerabile”). Este prea puţin să fii în regulă cu ortodoxia. După cuvinte trebuie să urmeze acţiunile. După principii trebuie să urmeze o conduită coerentă. Învăţăturilor trebuie să urmeze exemplul personal. Crezului recitat cu voce clară, trebuie să urmeze o viaţă care să nu-l dezmintă.

Ideile manifestate nu pot să fie numai în armonie cu doctrina sănătoasă (“depositum fidei”), dar trebuie să fie aşa cu conduita practică. Este indispensabil de “a săvârşi adevărul”, şi nu numai de a-l cunoaşte, de a te gândi la el, de a-l păzi, de a-l vesti. Mai mult, putem să spunem că cunoaştem pe deplin adevărul, numai dacă îl “facem”. “Cine face adevărul vine la lumină” (Io 3,21) Practica nu este o banală consecinţă a cunoaşterii adevărului, ci reprezintă condiţia necesară pentrua atinge cunoaşterea lui Dumnezeu. Practica, nu teoria, este pricipiul de cunoaştere.

La sfârşitul vieţii nu vom fi judecaţi despre doctrină, dar despre fapte: pâinea oferită celui flămând, paharul de apă oferit celui însetat. Mai mult, cei aleşi vor mărturisi cu candoare că nu sunt la post cu ortodoxia, vor recunoaşte erorile lor în materie cristologică: “Când te-am văzut flămând… gol…bolnav… sărac… întemniţat?…” (Mt 37-40). Adică: “Nu ştiam că erai aşa!” Totuşi vor fi primiţi în Împărăţia cerurilor deoarece comportamentul lor era cel drept.

În ultimă instanţă, în faţa tribunalului suprem, contează să fii în regulă cu porunca iubirii. Slava lui Dumnezeu nu este compromisă dacă ne încurcăm în vreo definiţie dogmatică. Dar imaginea sa este întunecată dacă noi refuzăm un act de milostivire. El se simte pentru a spune aşa păgubit dacă refuzăm hrana şi îmbrăcămintea sau un adăpost unui oarecare sărac.

Nu care anulează toate da-urile

Situaţia descrisă de parabolă are câteva variante. Una poate să fie aceasta. Sunt creştini care spun da lui Dumnezeu pe tărâmul moralei sexuale, în apărarea tradiţiilor religioase, în practicile de evlavie, în jertfele cele mai costisitoare, în ascultarea faţă de superiori. Proclamă, tare, în orice ocazie, apartenenţa proprie la Biserică, îi apără drepturile, se bate fără oboseală pentru toate cauzele “bune”.

Dar apoi se arată dur în privinţa aproapelui. Îi refuză iertarea. Nu ezită să rănească, să umilească, să dispreţuiască. Iată imaginea primului fiu, care a spus îndată da, şi apoi nu a făcut. Refuzul iubirii, al respectului faţă de altul, anulează toate celelalte da-uri. Putem să avem iluzia că lucrăm pe multe ogoare pentru Domnul. Dar dacă nu lucrăm pe tărâmul carităţii, via Tatălui rămâne necultivată.

Când limbajul înşală

Putem să mai adăugăm: există o fidelitate de faţadă, cumsecade, ascultătoare, respectuoasă faţă de forme, disciplionată. Care adesea face paravan oportunismului, cinismului, calculului viclean, chiar şi rebeliunii interioare. Şi există o fidelitate dureroasă, care uneori se traduce în atitudini externe nepoliticoase, pe un ton puţin rebel, în efervescenţe superficiale, dar care trădează o îndatorire de fond, o viaţă exemplară în substanţă, o dăruire admirabilă, o generozitate dovedită.

Într-adevăr, poate să existe un respect ostentativ, o ascultare afişată, care maschează lipsa de iubire. Şi poate să existe un limbaj aspru, critic, care ascunde o pasiune profundă. Adesea, din păcate, sunt răsplătite surâsurile, înclinaţiile, şi da-urile mereu şi peste tot. Primul frate dobândeşte stimă şi admiraţie. Al doilea, în schimb, este privit cu suspiciune, chiar ignorat. Din fericire, Tatăl ţine cont de “urmarea” lui da sau a lui nu. El are obiceiul să se uite unde duc cuvintele, să observe cum sunt folosite mâinile după aplauze…

Testul cel mai de seamă

Testul cel mai de seamă cu privire la autenticitatea da-ului nostru este acela oferit de stilul vieţii comunitare. Pagina lui Paul (lectura a doua) este de o actualitate arzătoare. Imaginea lui Cristos care, urmând calea despuierii totale, s-a făcut slujitor, s-a coborât în situaţia cea mai de jos, până la cea mai mare umilire, până pe ultimul loc, chiar făcându-se nimic, ar trebui să inspire comportamentele tuturor urmaşilor săi. Dimpotrivă, prea adesea, alcătuirea vieţii comune este sfâşiată de rivalităţi absurde, de căutări de prestigiu, de “asceze” nebune pentru a smulge titluri, onoruri, consideraţii, posturi (chiar în numele său! Da, în numele Aceluia care a renunţat la privilegiile divine pentru a deveni sclav…).

“Fraţilor, dacă este vreo mângâiere în Cristos, este mângâierea care izvorăşte din iubire…” Paul “imploră” cu un crescendo de expresii accentuate cu “dacă”, pentru a realiza unitatea în umilinţă. “Nu faceţi nimic din spirit de rivalitate sau vanitate”. Afirmarea de sine, protagonismul, spiritul de competiţie, invidia, sunt caria, cancerul care corodează relaţiile comunitare, provocând devastări înspăimântătoare. Da-ul carităţii implică în mod necesar nu-ul umilinţei, adică nu opus amorului propriu, vanităţii, gloriei individuale.

Numai o inimă golită de sine poate fi umplută de iubire. Chiar şi pentru cel credincios este o kenosi personală, mergând pe urmele lui Cristos, ca o condiţie necesară a carităţii către ceilalţi. “Aveţi în voi aceleaşi sentimente care sunt în Cristos Isus”. Nu este suficient a avea pe buze cuvântul iubire, chiar încrustat în miezul formulelor sclipitoare. Trebuie să posedăm “înăuntru” simţirea lui Cristos, “ambiţia” sa abisală de a deveni ultimul slujitor dintr toţi. “Să nu caute fiecare interesul propriu, ci mai degrabă acela al altora…” Este interesul material. Şi, uneori, cel mai nesăbuit, interesul pentru faţa proprie, pentru numele propriu.

Dar numai atunci când reuşim să facem să dispară faţa noastră, în comunitatea bisericească, apare chipul iubirii. Cristos a primit “numele” său de la Dumnezeu. Noi nu putem să aşteptăm. Pretindem “să-l facem” noi, şi cheltuim tot timpul şi energia spre a-l apăra (acel timp şi acele energii pe care ar trebui să le folosim mai util pentru a cultiva via Domnului, nu faima noastră sau popularitatea noastră).

Marea posibilitate: a începe să fim creştini

Ezechiel ne aminteşte că există totdeauna o posibilitate. Posibilitatea de a deveni diferiţi, de a modoifica ordinea actuală a vieţii proprii. Există posibilitatea ca cel drept să apuce pe calea răului. Şi posibilitatea ca cel rău să se căiască de conduita proprie şi să opteze pentru bine. Şi există, din păcate, şi posibilitatea celui care nu observă necesitatea de schimbare, şi rămâne blocat în poziţia proprie. Şi astfel se poate întâmpla să vedem trecând înainte persoane care normal sunt obiect de dispreţ. “Cu adevărat vă spun: vameşii şi prostituatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”.

Nu este o surpriză deloc. Este inutil să ne prefacem scandalizaţi. Fapt este că petrecem timpul ca să observăm, să judecăm, să condamnăm pe cei pe care îi socotim nevrednici. Nu ne dăm seama că tocmai cei nedrepţi, cei care îl neagă pe Dumnezeu, cei pe care i-am catalogat ca irecuperabili, între timp pot să fi răspuns la invitaţie, să fie mişcaţi… Şi noi ne înşelăm că Împărăţia cerurilor ne este dăruită în folos exclusiv, sau în posesie perpetuă. Că poziţiile noastre sunt definitive. Trebuie să ne convingem: nimeni dintre noi nu este stabilit, fixat pentru totdeauna în acel da pentru Dumnezeu. Are dreptate G. Bassiere: nu vom termina niciodată de a începe să fim creştini.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin