Start > Ritul latin > Sfântul Ștefan

Sfântul Ștefan

25 October 2008
1,007 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Ștefan

La numai o zi după ce am celebrat cu bucurie Nașterea Mântuitorului nostru în sărăcia grajdului din Betleem, iată că astăzi liturgia ne propune deja să-l sărbătorim pe primul om care și-a dat viața pentru acest copil care tocmai s-a născut. “Ieri – spune sfântul Fulgențiu – Cristos a fost înfășurat în scutece pentru noi; azi, el îl îmbracă pe Ștefan cu un veșmânt de imortalitate. Ieri, un mic leagăn l-a primit pe pruncul Isus; azi, imensitatea cerului îl primește pe Ștefan cel învingător”. La prima vedere, aceste două sărbători: Nașterea lui Isus și martiriul sfântului Ștefan, parcă se contrazic: aici viață, dincolo moarte. Dar privind cu ochii credinței, orice contradicție se spulberă îndată. Moartea lui Ștefan nu înseamnă numai sfârșitul vieții pământești, ci și începutul unei noi vieți, nașterea la o nouă viață. Ștefan a putut vedea cerurile deschise, pentru că Pruncul din Betleem le-a deschis.

Așezând sărbătoarea sfântului Ștefan, din punct de vedere liturgic, în locul cel mai apropiat de ieslea din Betleem, Biserica ține să ne amintească faptul că crucea este mereu aproape de Isus și de ucenicii săi. De asemenea, ea ne avertizează asupra faptului că în drumul său spre sfințenie, creștinul se va afla deseori în situații dificile, supus atacurilor dușmanilor lui Dumnezeu în lume. Chiar și în zilele noastre, dacă îl urmăm într-adevăr pe Domnul, noi vom avea de suportat dificultăți, neînțelegeri și chiar persecuții.

În primele secole ale creștinismului s-a căutat distrugerea credinței prin violență fizică, așa cum am ascultat cazul sfântului Ștefan în prima lectură luată din Faptele Apostolilor. Mai târziu însă, creștinii s-au văzut afectați în drepturile lor cele mai elementare sau chiar s-a încercat dezorientarea poporului prin campanii destinate să elimine credința. “Altădată – spune sfântul Augustin – creștinii erau incitați la a-l nega pe Cristos, astăzi sunt învățați să-l refuze. Altădată se forța, acum se învață; altădată se utiliza violența, acum se folosește șiretlicul; altădată se aștepta ca dușmanul să răcnească, acum, când el se prezintă cu o delicatețe insinuantă și sub pelerină, este greu de remarcat”.

Toate persecuțiile, pe care creștinul trebuie să le înfrunte în trăirea vieții sale în conformitate cu evanghelia lui Cristos, nu sunt decât adeverirea cuvintelor lui Isus pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi: “Vă vor prigoni, vă vor târî în fața tribunalelor … veți fi urâți de toți pentru numele meu …”. Există așadar o lege care nu cunoaște excepție: cine vrea să-și trăiască credința trebuie să sufere, să fie prigonit, să fie lovit, nu numaidecât de armele păgânilor, ci de vorbele, de ironiile și batjocurile fraților în credință. Însă, trecând cu seninătate prin această experiență, creștinul va putea scoate din ea o nouă capacitate de înțelegere și va adopta o atitudine fermă de a nu răni și ofensa pe cei din jur. La aceasta ne îndeamnă însuși Domnul, atunci când ne cere în termeni clari să ne rugăm pentru cei care ne persecută și să înfăptuim caritatea cu sinceritate. Și pentru ca să nu existe nici o îndoială, ultima fericire din Predica de pe munte se termină cu o promisiune fierbinte: “Fericiți veți fi când vă vor insulta și prigoni și mințind vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea. Bucurați-vă și fiți voioși căci mare este răsplata voastră în ceruri” (Mt 5,11).

Deși au trecut aproape două mii de ani de la nașterea sa pentru cer, sfântul Ștefan este un personaj pe măsura timpurilor noastre, pentru că timpurile noastre recer de la noi, mărturisitorii lui Cristos, o credință conștientă, o credință vie manifestată prin fapte. S-ar putea spune că aceste timpuri ne aruncă nouă, creștinilor de astăzi, o nouă provocare și ne supun unei noi probe: o probă de credință. Iată pentru ce acela care a fost între mărturisitorii lui Isus Cristos, primul martir, este un sfânt pe măsura timpurilor noastre.

Așa cum sfântul Ștefan a murit pentru că nu a încetat să proclame adevărul, tot astfel, fiecare botezat este chemat să răspândească adevărul lui Cristos fără teamă, fără ocolișuri: “nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul” (Mt 10,28). Nu putem ceda în fața obstacolelor, când este vorba de proclamarea doctrinei mântuitoare a lui Isus Cristos. Ziua în care un creștin – fără greșeală din partea sa – este persecutat, calomniat sau maltratat pentru că se arată discipol autentic al lui Isus Cristos, este pentru el un câștig și o victorie, căci scrie sfântul Paul primilor creștini din Roma: “suferințele timpului de față nu sunt nimic în comparație cu mărirea viitoare ce se va dezvălui în noi” (Rom 8,18).

În ziua de 21 noiembrie 1999, au fost canonizați nouă Frați ai Școlilor Creștine care au fost martirizați în timpul revoluției civile din Spania pentru delictul de a fi fost mărturisitori ai Evangheliei în școlile creștine.

Când unul din acești frați, fratele Jaime-Hilario află sentința, ceru o coală de hârtie și un creion de scris. Cu o liniște ieșită din comun, scrie aceste rânduri surorii sale și celor doi nepoți:

“M-au judecat și m-au condamnat la moarte. Accept sentința cu bucurie. Nici una din acuzații nu justifică sentința pronunțată. Sunt condamnat numai pentru că sunt Frate. Nu plângeți, pentru că nu aveți motive să mă plângeți. Nu sunt un criminal. Mor pentru Dumnezeu, pentru Institutul meu și pentru Biserică!

Adio! Vă aștept în cer!”

Când au ajuns la locul execuției, unul din membrii plutonului de execuție îl întrebă pe fratele Jaime-Hilario: “Ești conștient că te vom executa?” Răspunsul veni calm, dar hotărât: “A muri pentru Cristos înseamnă a domni!”

Epocile dificultăților exterioare nu trebuie să fie, pentru noi creștinii, motiv de spaimă, ci mai degrabă o incitare mai presantă de a-i ajuta pe frații noștri în credință, ca și ei să rămână statornici în fața dificultăților. Fiecare dintre noi va aduce un real ajutor cu sprijinul exemplului, al cuvântului, al bucuriei, al fidelității și al rugăciunii sale. Caritatea fraternă, în acele momente, face ca fratele ajutat să devină o cetate întărită, o cetate invincibilă. Exemplul sublim pe care Biserica ni-l propune în persoana sfântului Ștefan, vine să ne readucă aminte că cea mai mare poruncă a credinței noastre este iubirea, inclusiv a dușmanilor, și că iertarea celor care ne fac rău îl deosebește pe creștin de un păgân. Tăria de caracter a sfântului Ștefan se vede în felul cum moare, adică iertând și rugându-se pentru ucigașii săi. Asemenea lui Isus pe cruce, care se roagă și-i iartă pe cei care-l răstignesc, Ștefan îngenunchează și își dă sufletul rugându-se: “Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta”.

De cele mai multe ori este greu să recunoaștem altora posibilitatea de a-și repara greșelile făcute, mai ales când cei care trag consecințele, suntem tocmai noi. De aceea, Cristos care ne invită să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. Dacă pe de o parte ne poate lăsa reci sau superficiali (a nu știu câta exaltare a iubirii fraterne), pe de altă parte ne dă măsura concretă a nevoii noastre de iertare din partea lui Dumnezeu. El ne obligă să învingem lenea, să ne depășim pe noi înșine, pentru a culege dimensiunea iertării și iubirii față de frați, ca hârtia de turnesol, a unei iubiri mai mari, care depășește mizeriile noastre umane și ne apropie de viața lui Cristos însuși, care a iertat pe persecutorii săi.

Și noi suntem chemați la eroism: nu atât să ne vărsăm sângele pentru Cristos, cât mai ales la eroismul faptelor mărunte de fiecare zi, la împlinirea voinței lui Dumnezeu în fiecare moment. “Faceți bine celor care vă fac rău și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc!” – aceasta este porunca lui Isus și imperativul liturgiei cuvântului de astăzi.

Exemplul deosebit de mărturisire și apărare a credinței, de iertare și iubire a dușmanului, pe care ni l-a dat sfântul Ștefan și pe care ni-l prezintă Biserica, să ne determine să îndepărtăm din noi orice gând de răzbunare, de ură și dușmănie, care ne întunecă mintea și inima. Numai în felul acesta vom putea vedea la sfârșitul vieții, asemenea sfântului Ștefan, cerul deschis și vom putea spune împreună cu el în clipa morții: “Doamne Isuse, primește sufletul meu!”.

Cristian ANTICI

Ritul latin