Predici

La numai o zi după ce am celebrat cu bucurie Naşterea Mântuitorului nostru în sărăcia grajdului din Betleem, iată că astăzi liturgia ne propune deja să-l sărbătorim pe primul om care şi-a dat viaţa pentru acest copil care tocmai s-a născut. “Ieri – spune sfântul Fulgenţiu – Cristos a fost înfăşurat în scutece pentru noi; azi, el îl îmbracă pe Ştefan cu un veşmânt de imortalitate. Ieri, un mic leagăn l-a primit pe pruncul Isus; azi, imensitatea cerului îl primeşte pe Ştefan cel învingător”. La prima vedere, aceste două sărbători: Naşterea lui Isus şi martiriul sfântului Ştefan, parcă se contrazic: aici viaţă, dincolo moarte. Dar privind cu ochii credinţei, orice contradicţie se spulberă îndată. Moartea lui Ştefan nu înseamnă numai sfârşitul vieţii pământeşti, ci şi începutul unei noi vieţi, naşterea la o nouă viaţă. Ştefan a putut vedea cerurile deschise, pentru că Pruncul din Betleem le-a deschis.

Aşezând sărbătoarea sfântului Ştefan, din punct de vedere liturgic, în locul cel mai apropiat de ieslea din Betleem, Biserica ţine să ne amintească faptul că crucea este mereu aproape de Isus şi de ucenicii săi. De asemenea, ea ne avertizează asupra faptului că în drumul său spre sfinţenie, creştinul se va afla deseori în situaţii dificile, supus atacurilor duşmanilor lui Dumnezeu în lume. Chiar şi în zilele noastre, dacă îl urmăm într-adevăr pe Domnul, noi vom avea de suportat dificultăţi, neînţelegeri şi chiar persecuţii.

În primele secole ale creştinismului s-a căutat distrugerea credinţei prin violenţă fizică, aşa cum am ascultat cazul sfântului Ştefan în prima lectură luată din Faptele Apostolilor. Mai târziu însă, creştinii s-au văzut afectaţi în drepturile lor cele mai elementare sau chiar s-a încercat dezorientarea poporului prin campanii destinate să elimine credinţa. “Altădată – spune sfântul Augustin – creştinii erau incitaţi la a-l nega pe Cristos, astăzi sunt învăţaţi să-l refuze. Altădată se forţa, acum se învaţă; altădată se utiliza violenţa, acum se foloseşte şiretlicul; altădată se aştepta ca duşmanul să răcnească, acum, când el se prezintă cu o delicateţe insinuantă şi sub pelerină, este greu de remarcat”.

Toate persecuţiile, pe care creştinul trebuie să le înfrunte în trăirea vieţii sale în conformitate cu evanghelia lui Cristos, nu sunt decât adeverirea cuvintelor lui Isus pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi: “Vă vor prigoni, vă vor târî în faţa tribunalelor … veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu …”. Există aşadar o lege care nu cunoaşte excepţie: cine vrea să-şi trăiască credinţa trebuie să sufere, să fie prigonit, să fie lovit, nu numaidecât de armele păgânilor, ci de vorbele, de ironiile şi batjocurile fraţilor în credinţă. Însă, trecând cu seninătate prin această experienţă, creştinul va putea scoate din ea o nouă capacitate de înţelegere şi va adopta o atitudine fermă de a nu răni şi ofensa pe cei din jur. La aceasta ne îndeamnă însuşi Domnul, atunci când ne cere în termeni clari să ne rugăm pentru cei care ne persecută şi să înfăptuim caritatea cu sinceritate. Şi pentru ca să nu existe nici o îndoială, ultima fericire din Predica de pe munte se termină cu o promisiune fierbinte: “Fericiţi veţi fi când vă vor insulta şi prigoni şi minţind vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea. Bucuraţi-vă şi fiţi voioşi căci mare este răsplata voastră în ceruri” (Mt 5,11).

Deşi au trecut aproape două mii de ani de la naşterea sa pentru cer, sfântul Ştefan este un personaj pe măsura timpurilor noastre, pentru că timpurile noastre recer de la noi, mărturisitorii lui Cristos, o credinţă conştientă, o credinţă vie manifestată prin fapte. S-ar putea spune că aceste timpuri ne aruncă nouă, creştinilor de astăzi, o nouă provocare şi ne supun unei noi probe: o probă de credinţă. Iată pentru ce acela care a fost între mărturisitorii lui Isus Cristos, primul martir, este un sfânt pe măsura timpurilor noastre.

Aşa cum sfântul Ştefan a murit pentru că nu a încetat să proclame adevărul, tot astfel, fiecare botezat este chemat să răspândească adevărul lui Cristos fără teamă, fără ocolişuri: “nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul” (Mt 10,28). Nu putem ceda în faţa obstacolelor, când este vorba de proclamarea doctrinei mântuitoare a lui Isus Cristos. Ziua în care un creştin – fără greşeală din partea sa – este persecutat, calomniat sau maltratat pentru că se arată discipol autentic al lui Isus Cristos, este pentru el un câştig şi o victorie, căci scrie sfântul Paul primilor creştini din Roma: “suferinţele timpului de faţă nu sunt nimic în comparaţie cu mărirea viitoare ce se va dezvălui în noi” (Rom 8,18).

În ziua de 21 noiembrie 1999, au fost canonizaţi nouă Fraţi ai Şcolilor Creştine care au fost martirizaţi în timpul revoluţiei civile din Spania pentru delictul de a fi fost mărturisitori ai Evangheliei în şcolile creştine.

Când unul din aceşti fraţi, fratele Jaime-Hilario află sentinţa, ceru o coală de hârtie şi un creion de scris. Cu o linişte ieşită din comun, scrie aceste rânduri surorii sale şi celor doi nepoţi:

“M-au judecat şi m-au condamnat la moarte. Accept sentinţa cu bucurie. Nici una din acuzaţii nu justifică sentinţa pronunţată. Sunt condamnat numai pentru că sunt Frate. Nu plângeţi, pentru că nu aveţi motive să mă plângeţi. Nu sunt un criminal. Mor pentru Dumnezeu, pentru Institutul meu şi pentru Biserică!

Adio! Vă aştept în cer!”

Când au ajuns la locul execuţiei, unul din membrii plutonului de execuţie îl întrebă pe fratele Jaime-Hilario: “Eşti conştient că te vom executa?” Răspunsul veni calm, dar hotărât: “A muri pentru Cristos înseamnă a domni!”

Epocile dificultăţilor exterioare nu trebuie să fie, pentru noi creştinii, motiv de spaimă, ci mai degrabă o incitare mai presantă de a-i ajuta pe fraţii noştri în credinţă, ca şi ei să rămână statornici în faţa dificultăţilor. Fiecare dintre noi va aduce un real ajutor cu sprijinul exemplului, al cuvântului, al bucuriei, al fidelităţii şi al rugăciunii sale. Caritatea fraternă, în acele momente, face ca fratele ajutat să devină o cetate întărită, o cetate invincibilă. Exemplul sublim pe care Biserica ni-l propune în persoana sfântului Ştefan, vine să ne readucă aminte că cea mai mare poruncă a credinţei noastre este iubirea, inclusiv a duşmanilor, şi că iertarea celor care ne fac rău îl deosebeşte pe creştin de un păgân. Tăria de caracter a sfântului Ştefan se vede în felul cum moare, adică iertând şi rugându-se pentru ucigaşii săi. Asemenea lui Isus pe cruce, care se roagă şi-i iartă pe cei care-l răstignesc, Ştefan îngenunchează şi îşi dă sufletul rugându-se: “Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta”.

De cele mai multe ori este greu să recunoaştem altora posibilitatea de a-şi repara greşelile făcute, mai ales când cei care trag consecinţele, suntem tocmai noi. De aceea, Cristos care ne invită să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte. Dacă pe de o parte ne poate lăsa reci sau superficiali (a nu ştiu câta exaltare a iubirii fraterne), pe de altă parte ne dă măsura concretă a nevoii noastre de iertare din partea lui Dumnezeu. El ne obligă să învingem lenea, să ne depăşim pe noi înşine, pentru a culege dimensiunea iertării şi iubirii faţă de fraţi, ca hârtia de turnesol, a unei iubiri mai mari, care depăşeşte mizeriile noastre umane şi ne apropie de viaţa lui Cristos însuşi, care a iertat pe persecutorii săi.

Şi noi suntem chemaţi la eroism: nu atât să ne vărsăm sângele pentru Cristos, cât mai ales la eroismul faptelor mărunte de fiecare zi, la împlinirea voinţei lui Dumnezeu în fiecare moment. “Faceţi bine celor care vă fac rău şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc!” – aceasta este porunca lui Isus şi imperativul liturgiei cuvântului de astăzi.

Exemplul deosebit de mărturisire şi apărare a credinţei, de iertare şi iubire a duşmanului, pe care ni l-a dat sfântul Ştefan şi pe care ni-l prezintă Biserica, să ne determine să îndepărtăm din noi orice gând de răzbunare, de ură şi duşmănie, care ne întunecă mintea şi inima. Numai în felul acesta vom putea vedea la sfârşitul vieţii, asemenea sfântului Ştefan, cerul deschis şi vom putea spune împreună cu el în clipa morţii: “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!”.

Cristian ANTICI

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin