Predici

“Maria a fost înălţată la cer, corurile de îngeri se bucură”.

Această zi în care noi ne-am adunat la picioarele Sfintei Fecioare este o zi a bucuriei şi a credinţei. Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului şi a Înălţării ei cu Trupul şi cu Sufletul la cer este o sărbătoare care obligă la bucurie. Toate celelalte sărbători dedicate Sfintei Fecioare trezesc în noi o meditaţie profundă asupra diferitelor momente ale vieţii sale pământeşti: o urmăm de la Nazaret, la Betleem şi până pe Calvar, sub cruce, şi nu putem rămâne nepăsători faţă de neliniştile, greutăţile, durerile sale, când o vedem alături de Isus. Astăzi însă, suntem invitaţi să tresăltăm de bucurie şi veselie pentru că ne este prezentată concluzia unei existenţe excepţionale şi privilegiate pe care Domnul a dăruit-o acestei creaturi distinse, care este Mama noastră în credinţă. Mai mult ca oricând, noi trebuie să ne simţim acum fraţi, membri ai aceleiaşi familii, care am venit să ne întâlnim cu Mama noastră pentru că vrem să o simţim mai aproape de noi, pentru că vrem să conversăm cu ea în limbajul nostru uman, pentru că dorim ca ea să ne înveţe cum să ne trăim viaţa şi să ne spună care este menirea noastră în această lume.

Sărbătoarea de astăzi este tocmai expresia acestei dorinţe şi necesităţi pe care creştinii au avut-o încă din primele veacuri ale Bisericii. Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus prin care, la 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma de credinţă a Înălţării Sfintei Fecioare cu Trupul şi cu Sufletul la cer, este încoronarea şi consacrarea drumului secular de credinţă al Bisericii referitor la destinul final al Mariei. Chiar dacă Sfânta Scriptură nu vorbeşte în mod expres despre Înălţarea Mariei la cer, Sfinţii Părinţi spun că acest privilegiu concordă în mod minunat cu adevărurile pe care le învaţă Sfânta Carte. Dacă Isus este Noul Adam, aşa cum ne spune sfântul Paul în cea de-a două lectură luată din Scrisoarea întâi către Corinteni, Maria este Noua Evă în virtutea legăturii fizice şi morale care există între mamă şi fiu şi în virtutea participării intime la opera de răscumpărare a Fiului său, Maria nu putea să mai aştepte a doua venire a lui Isus. Suferind alături de Isus, trebuia să se bucure alături de el în slavă.

Am auzit în prima lectură că un semn mare s-a arătat în cer: “o femeie, înveşmântată cu Soarele, având Luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană cu doisprezece stele” (Ap 12,1). Sfinţii Părinţi spun că această femeie este tocmai Maria înălţată la cer. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia Lumen Gentium vorbeşte despre Sfânta Fecioară ca fiind imaginea Bisericii viitoare, icoana escatologică a Bisericii, ea este semnul şi modelul pe care Dumnezeu îl dă Bisericii peregrine pe pământ. Ne amintim cu toţii de momentul când Isus, pe cruce fiind, ne-a lăsat-o ca mamă pe Maria. Maternitatea spirituală comportă printre altele acea îndatorire de a da exemplu, de a fi model pentru copii săi. Prin viaţa sa pământească şi prin Înălţarea sa la cer, Sfânta Fecioară devine exemplul, figura a ceea ce Biserica trebuie să fie aici pe pământ şi dincolo în veşnicie.

S-a mai arătat şi un alt semn în cer: “un balaur uriaş, roşu ca focul… care stătea în faţa Femeii ce trebuia să nască, gata să-i înghită copilul după ce îl va naşte”. Balaurul, imaginea curentă a Diavolului ca origine şi totalitate a forţelor răului care ameninţă omenirea, nu a reuşit să răpească copilul. Ba mai mult, prin moartea şi învierea sa, copilul a fost răpit şi dus aproape de Dumnezeu. Femeia a fugit în pustiu, dar nu pentru ca să se ascundă, ci pentru a se pregăti, pentru a organiza lupta şi rezistenţa împotriva răului. Iată ce are de făcut Biserica, ce avem de făcut noi: urmând exemplul Mariei, să luptăm prin credinţa noastră împotriva răului, atât la nivel intelectual cât şi la nivel de structuri, pentru ca şi noi să ajungem să ne bucurăm de inefabila viaţă viitoare.

Cum trebuie să facem aceasta? Ne învaţă însăşi Mama noastră prin cântul Magnificat pe care l-am auzit la evanghelie. În primul rând, ea ne aminteşte că noi suntem oameni, oameni care trebuie să facem o alegere, şi ne dă mărturia faptului că Dumnezeu ştie să aprecieze alegerea bine făcută, căci el a privit la smerenia slujitoarei sale, el înalţă pe cei umili şi risipeşte pe cei mândri. Maria era o femeie din popor, cu o stare socială foarte modestă. Nu poseda calităţi exterioare care să o facă distinctă, chiar dacă o dinastie regală se încheiase în persoana sa. Mulţimii îi apărea comună. Totuşi, dacă ne apropiem de ea şi o privim în inimă ne putem da seama că Mama noastră simte despre sine o profundă umilinţă: umilinţa gândirii, a conştiinţei faptului că provine de la Dumnezeu şi că depinde întru totul de Dânsul. Ar trebui să ne lovească această conştiinţă de sine pe noi, care suntem atât de obişnuiţi astăzi să ne exaltăm propria personalitate şi independenţă, propria judecată. Maria vrea să ne aducă aminte că noi îi suntem tributari lui Dumnezeu. Ea trezeşte în noi încredere şi speranţă şi ne spune că şi noi suntem candidaţi la viaţa veşnică, trebuie doar să primim ploaia de haruri pe care Dumnezeu ne-o dă.

În al doilea rând, Maria ne spune că noi trebuie să avem credinţă. Nouă, fiilor ei, cărora ne place să ne aplecăm tot mai mult spre lucrurile pământeşti şi preferăm faptele, fenomenele care se văd, care se ating şi care se transformă în bogăţii temporare, Maria ne spune că trebuie să privim la viaţa noastră întâi de toate cu credinţă, pentru că numai crezând vom fi fericiţi. Astăzi, Maria poartă printre noi credinţa. Ea însăşi este exemplul cel mai înalt de credinţă, de comunicare a omului cu Dumnezeu, de ascultare a Cuvântului, de curăţie, de bunătate. Prin înălţarea sa la cer, Maria a devenit regină. Ea este însă Regină blândă şi binevoitoare; în acelaşi timp este Mamă care ştie să se apropie, să asculte, să înţeleagă, să consoleze şi să ajute. Să învăţăm să preţuim darul de a o avea ca mamă pe Maria, să ne bucurăm că ne putem îndrepta spre ea, că ne putem ruga ei. Nu de puţine ori s-a confirmat că rugăciunea adresată Mariei schimbă fizionomia interioară a omului.

Se povesteşte despre o femeie cu numele Elena care ducea o viaţă păcătoasă, că într-o zi, intrând în biserică a ascultat o predică despre sfântul Rozariu. Când a ieşit, şi-a cumpărat un rozariu pe care însă îl ţinea ascuns. Mai târziu a început să îl recite, dar fără a simţi o atracţie deosebită faţă de rugăciunea rozariului. Cu trecerea timpului situaţia s-a schimbat într-atât, încât nu se mai putea despărţi de el. A ajuns până acolo că şi-a împărţit averea săracilor, iar restul vieţii şi l-a trăit într-o pocăinţă aspră. Rugăciunea rozariului i-a schimbat viaţa.

Şi noi, iubiţi credincioşi, pentru a ajunge în cer alături de Mama noastră avem nevoie de convertirea sinceră a inimii şi de statornicia în lupta împotriva răului. În luptă avem nevoie de arme, dar nu de armele lumii, ci de armele credinţei. O armă deosebit de puternică în această luptă este tocmai rugăciunea rozariului, acest colocviu cotidian pe care noi trebuie să-l avem cu Maria, acest buchet de trandafiri care este expresia afectivităţii noastre faţă de ea. Să ne rugăm ei cu încredere şi să privim cu speranţă spre cea care, aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea, “prin înălţarea sa la cer, a devenit o stea a cerului, steaua cea mai strălucitoare, splendidă precum soarele, frumoasă precum luna; un astru ceresc care luminează întreg universul, panorama noastră terestră, calea noastră spre Ţara promisă”.

Marius MÎRŢ

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin