Start > Ritul latin > Sfinții Petru și Paul

Sfinții Petru și Paul

25 October 2008
1,159 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Sfinții Petru și Paul

Biserica din întreaga lume sărbătorește astăzi doi mari apostoli și mărturisitori ai Evangheliei lui Cristos: sfinții apostoli Petru și Paul. Cel dintâi, Petru, este temelia și capul văzut al Bisericii, primul papă instituit de Cristos; al doilea, Paul, este cel mai zelos și neînfricat vestitor al Evangheliei, devenit din mare prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei.

Amândoi au murit, dar totuși ei trăiesc și astăzi, căci prin moartea lor trupească, ei s-au născut pentru viața cea nemuritoare, iar prin ceea ce au lăsat în urmă, rămân doi mari piloni ai Bisericii întemeiate de Cristos. Isus le-a promis că va rămâne cu ei până la sfârșitul lumii, iar ei și-au continuat existența prin succesorii lor. Astfel, lui Petru, primul papă, îi urmează șirul neîntrerupt al celor 262 de papi, iar lui Paul și celorlalți apostoli, le urmează șirul episcopilor și al preoților. Petru conduce și astăzi Biserica în persoana papilor, Paul vestește și astăzi Evanghelia lui Cristos în persoana episcopilor și a preoților.

Din evanghelie cunoaștem istoria convertirii celor doi apostoli. Primul, Simon Petru, era un om orgolios, invidios, materialist și lăudăros. Evanghelia ni-l prezintă ca fiind pescar. Chiar și în momentul întâlnirii sale cu Cristos, Petru stătea în barcă și pescuia. Isus se apropie de el și-și aruncă privirea asupra lui, îi pătrunde în suflet, viața lui Petru nemaiputând face abstracție de acum de această privire pătrunzătoare. Descoperindu-l pe Cristos, pentru el nu mai contează nimic. Imediat lasă totul: casă, propriile resurse materiale, mrejele, persoanele cele mai dragi, pământul propriu, încredințându-se în cuvântul lui Isus. Întipărindu-i-se în minte acel cuvânt “urmează-mă” al lui Isus, pornește pe urmele lui. Din acest moment, începe pentru el un nou drum, o nouă viață, o viață dificilă, dar totuși extraordinară și fascinantă.

Paul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie iudaică a tribului lui Beniamin. De mic copil a fost crescut și educat în cultul legii evreiești. La 15 ani este trimis la Ierusalim la școala lui Gamaliel. Aici devine un apărător fanatic al legii evreiești și al neamului, în același timp dovedindu-se un prigonitor înflăcărat al celor ce se împotrivesc Legii. Din scrisorile pe care le va scrie după convertire, reiese că și Paul era un om revoltat, fanatic și prigonitor al creștinilor. Se spune că dacă Paul nu ar fi fost un sfânt sau un apostol, ar fi fost în mod irevocabil un om superior pentru timpul său. El ar fi făcut să se vorbească despre dânsul și și-ar fi lăsat în mod sigur în istorie amprenta personalității sale. Dar iată că privirea lui Isus se oprește și asupra lui, contestatarul, revoltatul, omul despre care se spunea că posedă toată cultura timpului. “Pentru ce mă prigonești?” îl întreabă Isus în drum spre Damasc. Încremenit de această viziune, el însuși ne povestește în Scrisoarea către Galateni cum se umilește și merge la Ierusalim să primească îndrumări de la Petru, pescarul lipsit de știință de carte și cultură. Din acest moment al convertirii, deși se spune despre Paul că avea o sănătate șubredă, el nu va înceta nici un moment să dea mărturie despre Cristos.

Dacă privim la Petru, pe care prima lectură din Cartea Faptele apostolilor ni-l prezintă în închisoare singur, cuprins de frică pentru ceea ce avea să i se întâmple, putem vedea aici experiența fiecăruia dintre noi, legată poate de frică, de lanțurile descurajării și de păcat. Singurul refugiu în acest caz nu îl vom găsi decât la Dumnezeu care ne poate elibera de orice rău. De altfel, în a doua lectură, Paul, simțind că sfârșitul îi este aproape, face un bilanț al vieții sale și asemenea lui Petru își pune și el încrederea în Dumnezeu, care-i va da cununa răsplății.

Evanghelia se întoarce din nou la Petru și-l laudă, deoarece, în numele și înaintea tuturor apostolilor îl recunoaște pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu. Trecând peste răspunsurile incorecte ale lumii, Isus îi întreabă și pe apostoli: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”. Iar Petru, luminat de harul lui Dumnezeu, mărturisește în numele celor doisprezece: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” Din acest moment, Isus îl face răspunzător mai întâi pe Petru și apoi pe ceilalți apostoli, de înfăptuirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și de mântuirea sufletelor. Episcopul german Franz Hengsback, într-un discurs despre primatul papei de la Roma, afirma următoarele: “Nu fără motiv serios se afla printre apostoli unul care primise într-un chip cu totul deosebit sarcina mărturisirii, a mărturiei și sarcina preocupării pentru întreaga comunitate”. “M-am rugat pentru tine, pentru ca credința ta să nu șovăiască” (Lc 22,32). Cu aceste cuvinte, Isus încredințează lui Petru misiunea de a-i întări pe frații săi și de a păstori turma sa.

Și azi ca în orice timp, Isus lansează aceeași întrebare: Cine spune lumea că este Fiul Omului? Și ca și atunci, dacă ar fi să facem un sondaj de opinie pe marginea acestei întrebări, vom observa probabil că răspunsurile ar fi multiple și diferite. Unii ar spune că Isus e un maestru, alții că e un cap, alții că e un revoluționar. Ca și pe vremea apostolilor, aceste răspunsuri pot fi adevărate, dar sunt insuficiente. E adevărat că Isus este un maestru deoarece avem învățătura pe care ne-a lăsat-o; e adevărat că e un cap deoarece el a înființat Biserica și continuă și astăzi să o conducă în persoana Sfinților Părinți; e adevărat că e un revoluționar deoarece îi scandaliza mereu pe fariseii și cărturarii timpului său prin învățătura sa. Toate aceste răspunsuri însă sunt insuficiente, dacă nu vom recunoaște în el, asemenea lui Petru, pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la această cunoaștere, e necesar să devenim ucenici ai lui Isus; este necesar să depășim atașamentele noastre pentru bunurile acestei lumi, să intrăm în pas cu gândirea lui Isus, să-l avem mereu în preajma noastră, luptând fără încetare împotriva păcatului care locuiește în noi.

La 20 iulie 1944, un tânăr era condamnat la moarte de hitleriști. Părinții lui, care nu-l aveau decât pe el, au intervenit în diferite moduri pentru a fi eliberat, dar în zadar. În ziua execuției, tânărul, gândindu-se la părinții săi, le scrie următoarele cuvinte: “Merg la moarte senin și încrezător. Scumpi părinți, nu fiți triști. Uit deja tot ce a fost pe acest pământ și mă văd în fața lui Dumnezeu care îmi deschide brațele pentru a mă primi. Mă îndrept spre moarte plin de încredere în el, dreptul judecător. Dumnezeu să vă dăruiască o bătrânețe senină, o moarte bună și o fericită revedere în cer”.

E mare lucru să învățăm și noi de la acest tânăr ca în momentele de dificultate, de descurajare, să privim spre cer; să rămânem neclintiți în credința noastră, așa cum și cei doi apostoli au rămas neclintiți în credința lor față de Cristos, iubindu-l într-atât încât și-au oferit propria lor viață.

Dacă ne-ar întreba și pe noi astăzi Cristos care este iubirea noastră pentru el, și dacă ar trebui să dăm un răspuns sincer la această întrebare, cam cum ar suna? Câți am avea curajul să răspundem asemenea lui Petru: “Doamne, tu știi că te iubesc!” Cristos ne cere, asemenea apostolilor, să renunțăm la casă, la familie, la cei dragi, iar noi, uneori nu suntem în stare să renunțăm la un sentiment de ură, de dușmănie, să renunțăm la un lucru care poate nici nu ne aparține. În zadar rostim cuvinte ca “da, Doamne, tu știi că te iubesc”, dacă faptele și viața noastră nu confirmă acest lucru.

Nu sunt de ajuns cuvintele pentru a fi vrednici să-l urmăm pe Cristos dar este nevoie să parcurgem cu el un drum lung; să părăsim mrejele atașamentelor noastre, tot ceea ce împovărează libertatea noastră, toate superficialitățile noastre, egoismul, ambițiile și mediocritatea noastră. Privirea Domnului Isus care s-a oprit asupra lui Petru și apoi a lui Paul, schimbându-le viața, planează asupra fiecăruia dintre noi pentru a ne transforma. Să nu fugim de această privire asemenea tânărului bogat din evanghelie, dar să avem curajul de a-l urma pe Cristos oriunde, renunțând la toate preocupările acestei lumi. Drumul apostolilor ne este descris în evanghelie, dar a fost trăit în mod concret printr-o experiență zilnică, reală, prin încercări și îndoieli, ajungând în cele din urmă la cruce. Pe toți, Isus ne cheamă și ne plasează pe același drum al încercărilor și al renunțărilor. Privind la el și acceptând privirea lui asupra noastră, privire care transformă și convertește, vom reuși asemenea sfinților Petru și Paul să-l mărturisim pe Cristos, învingătorul și mântuitorul, învierea și viața noastră.

Adrian GHERGHELUCĂ

Ritul latin