Predici

Biserica din întreaga lume sărbătoreşte astăzi doi mari apostoli şi mărturisitori ai Evangheliei lui Cristos: sfinţii apostoli Petru şi Paul. Cel dintâi, Petru, este temelia şi capul văzut al Bisericii, primul papă instituit de Cristos; al doilea, Paul, este cel mai zelos şi neînfricat vestitor al Evangheliei, devenit din mare prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei.

Amândoi au murit, dar totuşi ei trăiesc şi astăzi, căci prin moartea lor trupească, ei s-au născut pentru viaţa cea nemuritoare, iar prin ceea ce au lăsat în urmă, rămân doi mari piloni ai Bisericii întemeiate de Cristos. Isus le-a promis că va rămâne cu ei până la sfârşitul lumii, iar ei şi-au continuat existenţa prin succesorii lor. Astfel, lui Petru, primul papă, îi urmează şirul neîntrerupt al celor 262 de papi, iar lui Paul şi celorlalţi apostoli, le urmează şirul episcopilor şi al preoţilor. Petru conduce şi astăzi Biserica în persoana papilor, Paul vesteşte şi astăzi Evanghelia lui Cristos în persoana episcopilor şi a preoţilor.

Din evanghelie cunoaştem istoria convertirii celor doi apostoli. Primul, Simon Petru, era un om orgolios, invidios, materialist şi lăudăros. Evanghelia ni-l prezintă ca fiind pescar. Chiar şi în momentul întâlnirii sale cu Cristos, Petru stătea în barcă şi pescuia. Isus se apropie de el şi-şi aruncă privirea asupra lui, îi pătrunde în suflet, viaţa lui Petru nemaiputând face abstracţie de acum de această privire pătrunzătoare. Descoperindu-l pe Cristos, pentru el nu mai contează nimic. Imediat lasă totul: casă, propriile resurse materiale, mrejele, persoanele cele mai dragi, pământul propriu, încredinţându-se în cuvântul lui Isus. Întipărindu-i-se în minte acel cuvânt “urmează-mă” al lui Isus, porneşte pe urmele lui. Din acest moment, începe pentru el un nou drum, o nouă viaţă, o viaţă dificilă, dar totuşi extraordinară şi fascinantă.

Paul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie iudaică a tribului lui Beniamin. De mic copil a fost crescut şi educat în cultul legii evreieşti. La 15 ani este trimis la Ierusalim la şcoala lui Gamaliel. Aici devine un apărător fanatic al legii evreieşti şi al neamului, în acelaşi timp dovedindu-se un prigonitor înflăcărat al celor ce se împotrivesc Legii. Din scrisorile pe care le va scrie după convertire, reiese că şi Paul era un om revoltat, fanatic şi prigonitor al creştinilor. Se spune că dacă Paul nu ar fi fost un sfânt sau un apostol, ar fi fost în mod irevocabil un om superior pentru timpul său. El ar fi făcut să se vorbească despre dânsul şi şi-ar fi lăsat în mod sigur în istorie amprenta personalităţii sale. Dar iată că privirea lui Isus se opreşte şi asupra lui, contestatarul, revoltatul, omul despre care se spunea că posedă toată cultura timpului. “Pentru ce mă prigoneşti?” îl întreabă Isus în drum spre Damasc. Încremenit de această viziune, el însuşi ne povesteşte în Scrisoarea către Galateni cum se umileşte şi merge la Ierusalim să primească îndrumări de la Petru, pescarul lipsit de ştiinţă de carte şi cultură. Din acest moment al convertirii, deşi se spune despre Paul că avea o sănătate şubredă, el nu va înceta nici un moment să dea mărturie despre Cristos.

Dacă privim la Petru, pe care prima lectură din Cartea Faptele apostolilor ni-l prezintă în închisoare singur, cuprins de frică pentru ceea ce avea să i se întâmple, putem vedea aici experienţa fiecăruia dintre noi, legată poate de frică, de lanţurile descurajării şi de păcat. Singurul refugiu în acest caz nu îl vom găsi decât la Dumnezeu care ne poate elibera de orice rău. De altfel, în a doua lectură, Paul, simţind că sfârşitul îi este aproape, face un bilanţ al vieţii sale şi asemenea lui Petru îşi pune şi el încrederea în Dumnezeu, care-i va da cununa răsplăţii.

Evanghelia se întoarce din nou la Petru şi-l laudă, deoarece, în numele şi înaintea tuturor apostolilor îl recunoaşte pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu. Trecând peste răspunsurile incorecte ale lumii, Isus îi întreabă şi pe apostoli: “Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”. Iar Petru, luminat de harul lui Dumnezeu, mărturiseşte în numele celor doisprezece: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” Din acest moment, Isus îl face răspunzător mai întâi pe Petru şi apoi pe ceilalţi apostoli, de înfăptuirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi de mântuirea sufletelor. Episcopul german Franz Hengsback, într-un discurs despre primatul papei de la Roma, afirma următoarele: “Nu fără motiv serios se afla printre apostoli unul care primise într-un chip cu totul deosebit sarcina mărturisirii, a mărturiei şi sarcina preocupării pentru întreaga comunitate”. “M-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu şovăiască” (Lc 22,32). Cu aceste cuvinte, Isus încredinţează lui Petru misiunea de a-i întări pe fraţii săi şi de a păstori turma sa.

Şi azi ca în orice timp, Isus lansează aceeaşi întrebare: Cine spune lumea că este Fiul Omului? Şi ca şi atunci, dacă ar fi să facem un sondaj de opinie pe marginea acestei întrebări, vom observa probabil că răspunsurile ar fi multiple şi diferite. Unii ar spune că Isus e un maestru, alţii că e un cap, alţii că e un revoluţionar. Ca şi pe vremea apostolilor, aceste răspunsuri pot fi adevărate, dar sunt insuficiente. E adevărat că Isus este un maestru deoarece avem învăţătura pe care ne-a lăsat-o; e adevărat că e un cap deoarece el a înfiinţat Biserica şi continuă şi astăzi să o conducă în persoana Sfinţilor Părinţi; e adevărat că e un revoluţionar deoarece îi scandaliza mereu pe fariseii şi cărturarii timpului său prin învăţătura sa. Toate aceste răspunsuri însă sunt insuficiente, dacă nu vom recunoaşte în el, asemenea lui Petru, pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la această cunoaştere, e necesar să devenim ucenici ai lui Isus; este necesar să depăşim ataşamentele noastre pentru bunurile acestei lumi, să intrăm în pas cu gândirea lui Isus, să-l avem mereu în preajma noastră, luptând fără încetare împotriva păcatului care locuieşte în noi.

La 20 iulie 1944, un tânăr era condamnat la moarte de hitlerişti. Părinţii lui, care nu-l aveau decât pe el, au intervenit în diferite moduri pentru a fi eliberat, dar în zadar. În ziua execuţiei, tânărul, gândindu-se la părinţii săi, le scrie următoarele cuvinte: “Merg la moarte senin şi încrezător. Scumpi părinţi, nu fiţi trişti. Uit deja tot ce a fost pe acest pământ şi mă văd în faţa lui Dumnezeu care îmi deschide braţele pentru a mă primi. Mă îndrept spre moarte plin de încredere în el, dreptul judecător. Dumnezeu să vă dăruiască o bătrâneţe senină, o moarte bună şi o fericită revedere în cer”.

E mare lucru să învăţăm şi noi de la acest tânăr ca în momentele de dificultate, de descurajare, să privim spre cer; să rămânem neclintiţi în credinţa noastră, aşa cum şi cei doi apostoli au rămas neclintiţi în credinţa lor faţă de Cristos, iubindu-l într-atât încât şi-au oferit propria lor viaţă.

Dacă ne-ar întreba şi pe noi astăzi Cristos care este iubirea noastră pentru el, şi dacă ar trebui să dăm un răspuns sincer la această întrebare, cam cum ar suna? Câţi am avea curajul să răspundem asemenea lui Petru: “Doamne, tu ştii că te iubesc!” Cristos ne cere, asemenea apostolilor, să renunţăm la casă, la familie, la cei dragi, iar noi, uneori nu suntem în stare să renunţăm la un sentiment de ură, de duşmănie, să renunţăm la un lucru care poate nici nu ne aparţine. În zadar rostim cuvinte ca “da, Doamne, tu ştii că te iubesc”, dacă faptele şi viaţa noastră nu confirmă acest lucru.

Nu sunt de ajuns cuvintele pentru a fi vrednici să-l urmăm pe Cristos dar este nevoie să parcurgem cu el un drum lung; să părăsim mrejele ataşamentelor noastre, tot ceea ce împovărează libertatea noastră, toate superficialităţile noastre, egoismul, ambiţiile şi mediocritatea noastră. Privirea Domnului Isus care s-a oprit asupra lui Petru şi apoi a lui Paul, schimbându-le viaţa, planează asupra fiecăruia dintre noi pentru a ne transforma. Să nu fugim de această privire asemenea tânărului bogat din evanghelie, dar să avem curajul de a-l urma pe Cristos oriunde, renunţând la toate preocupările acestei lumi. Drumul apostolilor ne este descris în evanghelie, dar a fost trăit în mod concret printr-o experienţă zilnică, reală, prin încercări şi îndoieli, ajungând în cele din urmă la cruce. Pe toţi, Isus ne cheamă şi ne plasează pe acelaşi drum al încercărilor şi al renunţărilor. Privind la el şi acceptând privirea lui asupra noastră, privire care transformă şi converteşte, vom reuşi asemenea sfinţilor Petru şi Paul să-l mărturisim pe Cristos, învingătorul şi mântuitorul, învierea şi viaţa noastră.

Adrian GHERGHELUCĂ

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin