Start > Ritul latin > Sfântul Iosif, Soțul Preasfintei Fecioare Maria

Sfântul Iosif, Soțul Preasfintei Fecioare Maria

25 October 2008
2,134 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Iosif

“Iată slujitorul înțelept și credincios pe care Domnul l-a pus în fruntea familiei sale”.

Aceste cuvinte introductive, a Liturghiei solemnității sfântului Iosif, intenționează să ne descopere persoana celui care a fost găsit vrednic de Dumnezeu pentru a ocroti familia sa pământească, Sfânta Familie din Nazaret. Iosif este omul timpului așteptării aflat într-o profundă tăcere și simplitate. Prin credința și speranța în promisiunile lui Iahve s-a dovedit disponibil și deschis în fața marelui mister: misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, soția sa. În această zi deosebită, întreaga Biserică, sărbătorindu-l pe sfântul Iosif, privește la Jertfa Sfântului Altar, lângă care arde strălucitor jertfa exemplului unui sfânt întotdeauna drag tradiției noastre: Sfântul Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria și tatăl purtător de grijă al lui Isus Cristos.

Sfintele Evanghelii ne oferă puține lucruri despre sfântul Iosif, care parcă intră în scenă în treacăt și apoi dispare. Totuși, ceea ce găsim în Scripturi ne trimite spre esențialul care a format viața acestui om drept și credincios. În acest sens, lecturile pe care le-am ascultat astăzi, ne oferă suficiente elemente ca să-l cunoaștem și să-l urmăm pe sfântul Iosif, ca pe un model de viață autentică, trăită în prezența lui Dumnezeu.

Iosif este un personaj real al istoriei mântuirii, descendentul liniei dinastice davidice, semnul speranței mesianice, țesutul istoriei mântuirii. Acest lucru este demonstrat de genealogia sfântului evanghelist Matei, ce precede pericopa de astăzi, din care ne-a rămas doar ultima verigă: “Iacob l-a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numește Cristos” (Mt 1,16). Cheii de interpretare se adaugă prima lectură luată din Cartea a doua a lui Samuel. Fragmentul prezintă legământul veșnic încheiat de Iahve cu casa lui David, pentru a fi depozitara promisiunilor mesianice. De-a lungul timpului, Dumnezeu nu uită și nu omite să comunice planurile sale omului, dar își face eficace promisiunile susținând creatura. Iosif, fiul lui David, cum îl numește îngerul, este cel care pregătește ambientul inserării Fiului lui Dumnezeu în lume. Copilul, care va intra în linia promisiunii davidice, va reprezenta garanția stabilității inaugurate de David și continuate de Iosif. Va fi speranța perfectă, mântuirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Prin Iosif, ultima verigă din lanțul genealogic davidic, se stabilește legătura noastră cu Dumnezeu și raportul prin care noi ne putem apropia de el.

Momentul cel mai însemnat al existenței lui Iosif este căsătoria cu Maria, întemeierea unei vieți familiale, a unui cămin. Răspunzând la planul lui Dumnezeu, odată cu trecerea zilelor și a săptămânilor, Maria se arată în fața mulțimii și în fața lui Iosif, ca cea care trebuie să nască și care poartă în sine misterul maternității. În această circumstanță, “Iosif, logodnicul ei, fiind drept și nevrând s-o denunțe, a voit să o lase în ascuns” (Mt 1,19). El nu știa cum să se comporte în fața maternității minunate a Mariei. Desigur, căuta un răspuns și o cale de ieșire din această situație dificilă. În tăcere, tăinuiește misterul aflat în ființa logodnicei sale. În această tăcere se află concentrată toată iubirea lui față de această femeie și acest copil. Nu o condamnă pe Maria și nu o repudiază conform Legii, dar mai degrabă se retrage deoparte, abandonându-se voinței lui Dumnezeu, lăsându-i lui restul ce trebuie făcut. În liniștea nopții, mai exact în timpul somnului, simbolul revelației divine, îi apare îngerul Domnului. Acesta îi clarifică minunea Cuvântului care se face trup și îi încredințează datoriile de tată pământesc: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și tu îi vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate” (Mt 1,20-21). Care este atitudinea lui Iosif? Ascultă și consimte voinței divine, rostind în mod propriu fiat-ul său. El nu ezită nici o clipă, se supune Cuvântului, îl pune în practică, declarându-se prin fapte instrument docil în mâna Domnului: “Trezindu-se din somn, Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul Domnului; și a luat-o la sine pe Maria, logodnica sa” (Mt 1,24). A luat-o la sine cu tot misterul maternității sale, demonstrând o disponibilitate de voință, asemenea Mariei la Bunavestire. Conștient de misiunea încredințată, Iosif ia asupra lui greutatea responsabilității personale a păzirii Fiului lui Dumnezeu. Pe acest copil, l-a iubit cu toată ființa sa. I-a oferit toată dragostea sa părintească. Într-atât de mare este profunzimea raportului lui Iosif cu Isus, încât se poate spune că însuși Iosif este acest raport: el nu trăiește decât pentru Isus, pentru a-l păzi, pentru a-l apăra împreună cu Fecioara Maria, soția sa.

Toată viața lui Iosif a fost o contemplare a lui Dumnezeu, pe care l-a acceptat în inima și în familia sa: “Iată slujitorul înțelept și credincios pe care Domnul l-a pus în fruntea familiei sale”. Cel pe care îl sărbătorim astăzi ne demonstrează următorul lucru: Iosif nu a fost ales întâmplător de Dumnezeu. Chiar dacă a fost un om obișnuit, un simplu tâmplar, nu un rege ca David, Dumnezeu i-a încredințat două comori inestimabile: Fecioara Maria și copilul Isus. Astfel, a devenit omul cel mai bogat, din a cărei strălucire, cu adevărat regească, va răspândi întotdeauna raze ocrotitoare asupra tuturor celor care se vor încredința grijii lui.

Partea pe care evanghelistul Matei o atribuie lui Iosif în planul lui Dumnezeu, rezultă din apelativul drept. În limbaj biblic, drept nu înseamnă doar o caracteristică a raporturilor umane, dar mai ales dreptatea divină, sfințenia lui Dumnezeu reflectată în creatură. Cum se ajunge la această dreptate? Cum a ajuns Iosif să fie considerat om drept? La această dreptate, ne spune sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură, se ajunge prin credință. Abraham a avut o credință care spera împotriva oricărei speranțe și aceasta l-a făcut părtaș de dreptatea divină. La fel Iosif, a trăit aceeași credință. Prin actul său de încredere a acceptat în mod liber planul lui Dumnezeu, într-o autodăruire generoasă. Prin credință se naște în Iosif și în fiecare creștin prezența lui Dumnezeu, adică sfințenia, dreptatea lui. Trebuie să conștientizăm și “să ne amintim mereu – după cum ne spune teologul Antonio Rosmini – că nu există nimic mai plăcut lui Dumnezeu decât o mare încredere în el. Această confidență este cel mai bun mod de a-i aduce preamărire”.

În persoana sfântului Iosif trebuie să vedem modelul de viață care datorită credinței s-a dedicat cu înțelepciune slujirii lui Dumnezeu în fapte concrete: ocrotirea și afecțiunea față de copilul Isus și dragostea curată pentru Fecioara Maria.

Se povestește că doi călători, străbătând un deșert, au ajuns la un moment dat la o mică oază, care ascundea un izvor de apă. Unul dintre cei doi, după ce-și potoli setea, începu să elogieze acea apă proaspătă, răcoroasă și verdeața crudă și odihnitoare care acoperea întreaga oază.

“Privește la altceva!” – spuse celălalt.

“Ce altceva există aici de admirat în acest deșert arid și fără sfârșit?”

“Iată! Este acest palmier care cu umbra lui ocrotește oaza de razele puternice ale soarelui, așa încât permite apei să nu sece și ierbii să nu se usuce”.

Rolul acestui palmier poate fi atribuit foarte bine sfântului Iosif, la umbra căruia s-a realizat unirea Cuvântului cu natura umană: a protejat-o pe Maria și l-a ocrotit pe Isus, izvorul harului. Iosif a înțeles chemarea lui Dumnezeu și a urmat-o cu toată dăruirea, deschizându-se tocmai harului divin. A trăit în iubire și intimitate prezența lui Isus Cristos, centrul și scopul unic al Sfintei Familii. Fiecărei persoane, în mod particular, într-un fel sau altul, Dumnezeu îi oferă o chemare prin care instaurează un dialog de iubire, de comuniune, în care aceasta se realizează. Inițiativa vine mereu din partea lui Dumnezeu, dar el așteaptă ca omul să-i ofere răspunsul său, pentru că Dumnezeu nu mântuiește omul fără colaborarea și fidelitatea sa. Exemplul vieții sfântului Iosif trebuie să ne însoțească și să ne angajeze întotdeuna a trăi mai intens, nu numai pentru sine, dar pentru a face ca lumea să crească în intimitatea lui Cristos, căci aici pe pământ Fiul lui Dumnezeu continuă să fie prezent prin harul său și fiecăruia i se cere să-l ocrotească atunci când îl întâlnește în persoana celuilalt. Astfel, trăind mereu prezența lui Dumnezeu, vom demonstra fidelitatea noastră față de el, ca adevărați copii ai săi, care pot spune împreună cu sfântul Iosif: Viața mea este Cristos!

Fănică ȘIPOȘ

Ritul latin