Predici

Iată-ne ajunşi la sfârşitul anului liturgic, cu această duminică urmată de o ultimă săptămână. Duminica viitoare va începe un nou an liturgic. Delimitarea anului Bisericii este diferită de cea a anului astronomic sau civil, care începe la 1 ianuarie, precum şi de cea a anului scolastic, care începe în septembrie. Anul liturgic începe la sfârşitul lunii noiembrie sau începutul lunii decembrie, cu perioada Adventului. În desfăşurarea sa, celebrează diferite faze ale istoriei mântuirii, de la începuturile acesteia şi până la ultima filă a sa, filă care nu s-a scris încă. Istoria mântuirii se va încheia cu a doua venire a lui Isus Cristos ca Rege al universului şi al istoriei, moment ce va descoperi sensul ultim al întregii creaţii şi al întregii economii a mântuirii. De aceea, anul liturgic nu se putea încheia într-o manieră mai demnă, decât cu solemnitatea lui Cristos, Regele universului.

Este o sărbătoare relativ recentă, instituită în anul 1925, de către Papa Pius al XI-lea. Într-un prim moment a stârnit uimire şi chiar opoziţie. În faţa apariţiei diferitelor dictaturi în Europa, Biserica a simţit nevoia de a reaminti poporului creştin că doar Cristos este Domnul şi Regele universului. Odată depăşită această fază istorică, solemnitatea de astăzi ne aminteşte, după cum arată şi rugăciunea de la colectă, că Tatăl l-a pus pe Cristos “ca păstor şi rege unic al tuturor oamenilor, pentru a construi în vâltoarea evenimentelor istorice, împărăţia sa de iubire”.

Fiecare sfârşit de an este timp de bilanţ, deci şi sfârşitul anului liturgic. Iar bilanţul pe care ni-l propune evanghelia de astăzi este chiar cel ultim, judecata de pe urmă. Astfel că această solemnitate ne priveşte îndeaproape, ne angajează, pentru că şi noi facem parte din Împărăţia lui Cristos şi intenţionăm să-i fim cetăţeni cu drepturi depline. Să reflectăm puţin şi să vedem dacă în acest an liturgic ne-am comportat demn de nişte cetăţeni ai acestei împărăţii. Textele biblice pe care le-am ascultat ne sunt un ghid în acest sens. Ele ni-l prezintă pe Cristos în trei ipostaze: păstor, rege şi judecător. Însă tema centrală a acestei sărbători este caritatea, după cum am auzit în fragmentul evanghelic al sfântului Matei, fragment care ne prezintă astăzi ultima parabolă a lui Isus şi anume cea despre judecata universală şi sfârşitul lumii, atunci când absolut toţi oamenii se vor prezenta în faţa Regelui Cristos pentru a da cont de ceea ce au făcut sau au omis să facă în această viaţă pământească. Judecata universală, ştim doar că, va avea loc la sfârşitul lumii, odată cu a doua venire în slavă a lui Cristos. Însă când se vor întâmpla toate acestea, singur Tatăl le cunoaşte ziua şi ceasul şi numai el le hotărăşte venirea.

Acest ultim act al istoriei se va deschide cu o imagine măreaţă, pe care o descrie şi sfântul Paul în lectura a doua. Cristos, primul înviat din morţi, în toată splendoarea sa de Fiu al lui Dumnezeu, va învia şi trupurile noastre muritoare. Iar şezând pe tronul său de mărire şi înconjurat de îngeri va începe judecata, o judecată care se va face pe criteriul poruncii iubirii, iar martorul fiecărui om va fi propria lui conştiinţă. Prin conştiinţă, acest “sanctuar al omului”, după cum o numeşte Conciliul al II-lea din Vatican, se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. “Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia şi taina inimilor”, ne spune Catehismul Bisericii Catolice. Judecătorul îi va cunoaşte ca fiind ai săi numai pe cei care l-au recunoscut în fraţii lui mai mici. Aceştia sunt instrumentul de măsură cu care vor fi judecaţi toţi oamenii. Pentru Isus, la judecata finală, determinantă este deschiderea, disponibilitatea, primirea pe care am făcut-o celor mai mici; iubirea concretă şi gratuită faţă de ei. Ceea ce surprinde cel mai mult este faptul că tot ceea ce a fost făcut celor mai mici, Isus consideră făcut personal pentru el. Ia în consideraţie comportamentul nostru faţă de ultimii, dezmoşteniţii şi marginalizaţii pământului, copiii străzii şi săracii lumii a treia. Aceştia sunt fraţii mai mici ai lui Isus. Această identificare a lui Isus cu cei săraci şi nevoiaşi, arată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. De aceea, Dumnezeu vrea ca suferinţele omenirii să fie alinate prin iubirea oamenilor unii faţă de alţii.

Nu sunt cuvintele şi nici cultul care ne fac comesenii lui Cristos în împărăţia sa, ci iubirea, pentru că “din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35), ne spune Isus însuşi. Aceasta nu înseamnă, însă, a dezaprecia evanghelizarea sau sacramentele, dar dimpotrivă, a le face să dobândească o importanţă autentică, astfel încât să devină mijloace concrete de iubire şi de viaţă. Nu ajunge numai să nu facem răul. Creştinul este cel care iubeşte acţionând, nu cel care observă poruncile, limitându-se doar la a nu face răul.

Isus nu s-a limitat la cuvinte, nu s-a limitat să ne relateze o parabolă; el a învăţat alegerea celor mici prin viaţa sa. Ni s-a prezentat cu titlurile de Rege şi Mesia, dar, în acelaşi timp, ca un sărac “blând şi smerit cu inima”; s-a comportat ca milostiv şi solidar cu situaţiile de mizerie umană de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti. În evanghelie îl găsim angajat să înfrunte acele situaţii de nevoie, pe care le-a enunţat în parabolă: foamea şi setea, goliciunea celui sărac şi înstrăinarea, boala şi închisoarea. Tradiţia ne relatează că de atunci, creştinii caută să imite aceste fapte ale lui Cristos, care cu timpul s-au numit fapte de milostenie trupească şi la care s-a mai adăugat una (a îngropa pe cei morţi), pentru a fi şapte, număr care, conform gândirii de atunci, exprima perfecţiunea. Însă omul fiind şi suflet, creştinii s-au gândit să introducă şi o serie de şapte fapte de milostenie sufletească. Acestea sunt: a sfătui pe cei care sunt în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a avertiza pe cei păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a suporta cu răbdare nedreptatea şi a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi. Primii creştini rosteau cele paisprezece fapte de milostenie ca pe o rugăciune şi-i cereau lui Dumnezeu harul de a le practica. De fapt, cuprind în ele adevărata morală creştină, în întregime pozitivă, a lucrurilor concrete, a acţiunilor care trebuie făcute. Sfântul Iacob ne spune în scrisoarea sa: “Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 17), iar un scriitor italian face următoarea constatare: “Dumnezeu iartă multe lucruri pentru o faptă de milostenie”.

Se spune că era un om foarte evlavios, care mergea zilnic la biserică. Se ruga deseori: “Doamne, eu vin mereu la tine; n-am lipsit niciodată. N-ai putea veni şi tu o dată la mine?” Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a răspuns în sfârşit: “Mâine voi veni!” Câtă bucurie pentru acest om! Ajuns acasă, a făcut ordine, astfel încât totul era pregătit pentru a-l primi pe Dumnezeu. A doua zi dimineaţă, îl aştepta în pragul casei şi iată că apare la un moment dat un băieţel şi-i cere ceva de mâncare. Mâniat de îndrăzneala copilului, ripostează alungându-l. Pe la amiază, îşi face apariţia un cerşetor şi-i cere de pomană. Îl alungă şi pe acesta fără prea multă vorbă. Trece amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Spre seară se înfăţişează un pelerin, care-l roagă să-l lase să se odihnească puţin în casa lui. “Nici gând. Casa este ocupată pentru Dumnezeu”, răspunse omul. “S-a înnoptat şi Dumnezeu nu şi-a ţinut promisiunea” îşi spune omul tare necăjit. A doua zi dimineaţă, după Sfânta Liturghie, evlaviosul izbucneşte în lacrimi: “Doamne, n-ai venit la mine, aşa cum mi-ai promis! De ce?” Atunci, un glas i-a răspuns: “De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat”. Deşi este o legendă, această relatare evocă un mare adevăr. Cum putem spune noi că îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele, pe care îl vedem? Iubirea faţă de Dumnezeu se concretizează în iubirea faţă de aproapele şi mai ales faţă de aproapele aflat în nevoie. Totuşi, nu este uşor să recunoaştem care este binele aproapelui şi care comportament al nostru exprimă iubirea faţă de el. Isus ne oferă un indiciu: “Iubeşte-mă pe mine în celălalt!” Dacă rugăminţile pe care ni le adresează alţii şi pe care le evităm pentru că suntem grăbiţi sau pentru că avem altceva de făcut, ne-ar fi adresate de Isus, oare cum am răspunde? Este adevărat că nu totdeauna este uşor şi plăcut să iubim. Uneori, pare că eforturile noastre sunt inutile, că nimic nu se schimbă în jurul nostru; ne simţim incapabili, singuri şi obosiţi. Ei bine, de aceea venim aici; prin Euharistie, Isus, Domnul nostru, ne ajută, ne hrăneşte şi ne dă putere. El este cel care spune prin cuvintele profetului Ezechiel, după cum am auzit şi în prima lectură: “Voi căuta oile mele şi voi avea grijă de ele; Eu însumi voi conduce oile mele la păşune şi la odihnă; voi bandaja oiţa rănită şi o voi îngriji pe cea bolnavă” (Ez 34,11.15-17).

Întorşi acasă, dacă vom privi în jurul nostru , vom vedea că alături de noi trăiesc mulţi din aceştia mici: mici şi în sensul fizic, copii, fii, care au nevoie de grija şi de afecţiunea noastră, dar şi adulţi, care sunt vitregiţi de soartă şi viaţă, bolnavi, bătrâni, persoane singure, triste şi uitate. Să-i căutăm şi să-i iubim pe aceşti fraţi mai mici, pentru ca să auzim şi noi la sfârşitul timpurilor vocea lui Isus spunându-ne: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Cornel-Adrian BENCHEA

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin