Start > Ritul latin > Duminica a XXXI-a de peste an

Duminica a XXXI-a de peste an

25 October 2008
1,087 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXXI-a de peste an (Anul A)

Întruparea Cuvântului, umilința sa în a-și asuma o formă temporală, este împlinirea Revelației prin care Dumnezeu a voit să se manifeste omului de-a lungul veacurilor. Această revelație conduce omul la cunoaștere iar, la rândul ei, cunoașterea obligă la acțiune permanentă și fidelă în slujirea lui Dumnezeu.

Prima lectură din această duminică începe cu o formulă de auto-revelare a lui Dumnezeu: “Eu sunt marele Rege – spune Domnul Universului – și numele meu inspiră frică printre popoare!” Acest apelativ de Mare Rege, pe care Dumnezeu și-l asumă, indică o suveranitate actuală și permanentă asupra Israelului și asupra întregii lumi, indică puterea pe care o are și arată care este originea întregului univers.

Noi credem că Împărăția lui Dumnezeu este universală și mesianică; revelația sa, care a interpelat poporul evreu transformându-l într-un popor sfânt, a trezit în evrei conștiința mesianică a necesității transmiterii acestei revelații tuturor națiunilor păgâne. În contextul politeist al spațiului semitic, poporul israelit se găsește într-o poziție de excepție: profesează credința într-un singur Dumnezeu, Iahve, posedă conștiința prezenței permanente a lui Iahve în istoria sa, dar, în același timp, este nevoit să lupte pentru a-și salvgarda credința împotriva idolatriei și a forțelor politice externe politeiste. În apărarea acestei identități religioase a evreilor un rol deosebit îl au preoții, adevărații slujitori ai lui Iahve, deținătorii și interpreții Cuvântului. Din această cauză chemarea la sfințenie este principala îndatorire a preotului: “Să fie sfinți ai Domnului și să nu pângărească numele Dumnezeului lor!” (Lev 21,6). Viața conformă cu voința lui Dumnezeu trebuie să-i caracterizeze pe cei care îl fac prezent în mijlocul poporului, dar așa cum Israelul păcătuiește în modul cel mai grav încălcând însăși Alianța – cea care l-a constituit ca popor ales – tot la fel, preoții se îndepărtează de Dumnezeu. Interpretând Legea și fixând norme pentru a o împlini, valabile doar pentru ceilalți, se separă de popor și de Dumnezeu. Din cauza acestor infidelități și incoerențe, glasul lui Dumnezeu se va face auzit de nenumărate ori în cuvintele dojenitoare ale profeților.

În prima lectură din această duminică, profetul Malahia este cel care condamnă greșelile preoților, viața lor care nu mai este conformă cu voința lui Iahve: “V-ați îndepărtat de la drumul cel drept și ați devenit prilej de poticnire pentru mulți prin învățăturile voastre”. Față de acești preoți care au tradus Legea în mod arbitrar transformând-o dintr-o lege a inimii și a iubirii într-o lege dură care există prin ea însăși și nu în raport cu Dumnezeu, judecata lui Iahve este foarte aspră: “Voi trimite peste voi blestemul și voi schimba binecuvântările voastre în blestem!” Preoții devin astfel din împărțitori de haruri, din cei care trebuie, prin esența misiunii lor, să conducă poporul la comuniunea cu Iahve, cauze ale blestemului și ale disprețului ce va atinge Israelul. De altfel, toate situațiile critice prin care a trecut poporul ales au fost puse pe seama infidelităților și idolatriei. Însă cu atât mai grav este atunci când aceste infidelități și idolatrii pornesc chiar de la preoți, întrucât aceștia, prin exemplul lor, influențează întreg poporul. Acest modus vivendi al poporului, de a fi credincios și de a înțelege credința prin prisma preotului, este pe lângă ascultarea față de Dumnezeu un alt imperativ care obligă preoții la sfințenie și la adevărul faptelor.

Malahia nu le contestă preoților (cărturarilor, fariseilor) autoritatea în ceea ce privește doctrina și educația religioasă. Dimpotrivă! Însă ei impun sarcini prea grele de înfăptuit care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu în loc să-i apropie de el, în timp ce ei nu înfăptuiesc acele fapte: “Spun și nu fac!” (Mt 23,3). Același Dumnezeu este pentru toți Tată, toți oamenii sunt frați și trebuie eliminată orice superioritate a unora sau a altora în fața lui Dumnezeu. Toți, începând de la cei suspuși, trebuie să se simtă responsabili de destinul fraților lor și să-i ajute să trăiască în credință.

Aceste reproșuri sunt și mai aspre la Isus atunci când îi condamnă pe farisei și pe cărturari pentru faptele care nu sunt conforme cu învățătura lor. Fragmentul din evanghelia după sfântului Matei prezintă una din numeroasele ciocniri ale lui Isus cu mentalitatea autorităților religioase ale timpului său. De această dată două sunt acuzele pe care le aduce: incoerența și căutarea de sine. Incoerența se manifestă în faptul că fariseii și cărturarii cer de la alții ceea ce ei nu fac, astfel mințindu-l pe Dumnezeu și pe ei înșiși; a doua acuză este egocentrismul: “toate le fac pentru a-i vedea oamenii, poartă filacterii foarte largi și ciucurii hainelor foarte lungi; le plac locurile de cinste la ospețe”. În primul rând religiozitatea lor este una pur spectaculară. Filacteriile au o semnificație religioasă foarte profundă: păstrarea în permanența a intimității cuvântului lui Dumnezeu și obligația de a-l împlini, dar, în cazul fariseilor, acestea au devenit simple elemente care îi diferențiază de ceilalți constituindu-i ca și castă superioară. Nu credința adevărată în Dumnezeu este cea care îi consacră, ci simplele elemente exterioare. De altfel Isus îi acuză de multe ori pe farisei și cărturari pentru acest mod de a schimba raportul între valori: “Dacă cineva jură pe templu nu e nimic, dar dacă jură pe aurul templului este obligat!” sau “Dacă cineva jură pe altar nu este obligat, dar dacă jură pe darul de pe altar este obligat!” (Mt 23,16-18) sunt doar două exemple de mentalitate fariseică.

Dorința lui Isus este ca aceste atitudini fariseice să nu atingă comunitatea creștină. De aceea, prin această polemică, dorește să demaște atitudinile posibile sau chiar prezente în comunitatea creștină. Din această cauză, celor care îl urmează și mai ales apostolilor, le recomandă simplitatea: “Iar voi nu îngăduiți să vi se spună Rabi – apelativul la care răspundeau cărturarii și fariseii – căci unul singur este învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați!” Cristos revelează adevărata origine a oamenilor, egalitatea lor în fața Creatorului care este Tată. Este clar că Isus nu contestă preoții, pe cei care vor conduce Biserica, dar ei, preoții Noii Alianțe, nu vor mai fi asemenea cărturarilor și fariseilor. Consacrarea lui Dumnezeu nu îi scoate din rândul oamenilor transformându-i în stăpâni, ci făcându-i slujitori asemenea lui Cristos: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru!” Totuși, există riscul ca și în noua comunitate a lui Cristos, din care facem parte și noi, unii să uite imperativul Împărăției și să trăiască pentru ei înșiși și pentru gloria lor. Acestora Isus le adresează un avertisment foarte clar: “Cine se va înălța va fi umilit și cine se va umili va fi înălțat!”

Preoții Bisericii trebuie să se distingă prin gingășie, grijă maternă, zel în evanghelizare. Acesta este modul în care sfântul Paul se prezintă în fața celor din Tesalonic și modul în care preotul trebuie să se prezinte astăzi în comunitate. Între preot și credincioși trebuie să existe o relație armonioasă, căci toți sunt fiii aceluiași Tată. Totodată, rolul pe care credincioșii îl au în Biserică este unul activ, căci ceea ce dă viață și creștere Bisericii nu este atât preotul cât cuvântul lui Dumnezeu la a cărui intimitate și bucurie este chemat fiecare om. În vederea acestui cuvânt viața capătă alt sens și o nouă siguranță. Ceea ce credincioșii primesc de la preot trebuie să crească în inima fiecăruia, căci preotul lui Cristos transmite cuvântul lui Dumnezeu așa cum este în realitate, nu ca pe un cuvânt omenesc dar ca pe un cuvânt ceresc. Din această cauză creștinii trebuie să asculte glasul preotului, deoarece prin el vorbește însuși Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu provoacă convertirea, face să crească credința, anunță iertarea păcatelor, îi unește pe cei care îl ascultă. Atitudinile neautentice nu pot conduce la aceste rezultate, de aceea trebuie evitate privatizarea Cuvântului, care conduce la pierderea dimensiunii comunitare, manipularea Cuvântului. Creștinul nu trebuie să încerce să adapteze Cuvântul la viața sa, dar trebuie să-și trăiască viața în lumina cuvântului.

Un tată de familie, ai cărui copii o luaseră pe căi greșite și nu mai ascultau de autoritatea paternă, a mers la un preot și l-a întrebat cum poate să-i facă pe fiii săi să revină la o viață creștină și la ascultare. Preotul, cunoscându-i comportamentul rău, i-a răspuns: “Dacă vrei cu adevărat, atunci respectă tu însuți cuvântul Domnului și copiii tăi se vor uita la tine. Astfel vor merge și ei pe calea cea dreaptă. Dacă tu însuți uiți să trăiești după legea Domnului, și ei o vor uita!” În acest sens, faptele sunt cele care dau mărturie despre fiecare. Modul de a fi în comunitatea lui Cristos și în lume, devenind vizibil prin comportamentul creștin și nu doar prin simplele acte sau cuvinte. “Este mai bine să fii creștin fără să o spui, decât să spui că ești creștin fără să fii!” (sfântul Ignațiu din Antiohia).

Trăirea adevărată a creștinului obligă la acțiune. Nu numai preoții, dar noi toți, creștinii, trebuie să devenim mărturisitori în duh și adevăr ai lui Cristos. “Pentru mine a vesti Evanghelia nu este un titlu de glorie, dar o datorie” – spune sfântul Paul. Aceasta este misiunea Bisericii. Fiecare creștin trebuie să devină un cuvânt viu, iar preoții cu atât mai mult, deoarece trebuie să fie exemplu pentru comunitate.

Mesajul lui Cristos este cât se poate de actual și ne obligă pe toți cei care suntem fii ai aceluiași Tată. Trebuie să fim atenți ca reproșurile aduse fariseilor și cărturarilor să nu ni se potrivească și nouă, să nu devenim la rândul nostru morminte spoite și creștini doar cu numele. Cuvântul ne obligă să nu mai trăim pentru noi înșine, închiși în noi, dar să profesăm deschiderea în Cristos spre toți oamenii.

Leonard-Gabriel CIOBANU

Ritul latin