Predici

Conforma calendarului liturgic, ziua de 1 noiembrie celebrează “Solemnitatea tuturor sfinţilor”, în timp ce “Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi” are loc la 2 noiembrie. Însă ştim cu toţii că în sensibilitatea şi tradiţia comună a poporului nostru, de fapt amintirea “morţilor” este ceea ce caracterizează ziua “Sfinţilor”. De aici dificultatea de a da celebrării liturgice tonul ei sărbătoresc, în timp ce gândurile şi sentimentele poporului sunt orientate mai degrabă spre tristeţe şi jale.

Şi totuşi, dacă suntem cu adevărat “creştini”, trebuie să ne bucurăm într-adevăr şi să sărbătorim cu veselie această zi în care “se celebrează, împreună cu toţi sfinţii canonizaţi, toţi cei drepţi din orice limbă, rasă şi naţiune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”.

Acela care vine la biserică în această zi, poate trăi o senzaţie stranie… ca atunci când nu ştie bine dacă să râdă sau să plângă.

De fapt în timp ce afară este o uşoară atmosferă de melancolie şi tristeţe, aşa cum se cuvine zilei dedicate amintirii răposaţilor, în biserică (cel puţin dacă dăm dreptate Misalului) ar trebui să fie numai sărbătoare, pentru că vom întâlni o continuă invitaţie la bucurie şi cânt.

Desigur: este imposibil să nu ne simţim un pic trişti la gândul persoanelor dragi care “nu mai sunt”, cum se obişnuieşte să se spună. Şi este aproape imposibil să nu ne simţim un pic tulburaţi, la gândul că mai devreme sau mai târziu alţii vor fi aceia care vor vorbi despre noi în această zi, spunând că “nu mai suntem”…

Pe scurt: nu ne prea vine chiar aşa de spontan să cântăm mulţi de “Aleluia” în ziua Tuturor Sfinţilor! Vrând-nevrând, gândurile noastre în această zi, se îndreaptă spontan mult mai mult spre cimitir (unde sunt morţii noştri…), decât spre Paradis (unde sunt Sfinţii…).

Şi de fapt, din punct de vedere pur creştin, ziua de 1 noiembrie este o sărbătoare “dificilă”. O sărbătoare care se poate înţelege numai în baza credinţei; şi care pune la încercare sinceritatea şi consistenţa credinţei noastre.

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de astăzi a cunoscut o evoluţie nu lipsită de interes. Prima ei idee poate fi recunoscută într-o “memorie colectivă a tuturor martirilor”, care apare în Bisericile orientale încă din secolul V. În timp ce ca “sărbătoarea tuturor sfinţilor” (înţeleşi conform concepţiei comune, “Sfinţii cu aureolă”…) este celebrată în tradiţia romană încă din secolul IX. Sărbătoarea tuturor sfinţilor: care sunt cu mult mai numeroşi decât zilele anului, şi nu pot fi sărbătoriţi toţi unul după altul.

Atunci când sărbătoarea de la întâi noiembrie a ajuns să fie celebrată în Biserică de mai mult timp, s-a început să se dedice ziua următoare comemorării şi rugăciunii pentru toţi răposaţii ( începând din Franţa, în primii ani după anul omie): tocmai o rugăciune, pentru ca toţi “cei răposaţi” să fie primiţi de Dumnezeu în bucuria tuturor “Sfinţilor”.

Apoi, Misalul actual, prezintă sărbătoarea de la întâi noiembrie într-o perspectivă şi mai amplă decât cea originară: este sărbătoarea tuturor celor “mântuiţi”, a tuturor acelora care cu ajutorul harului lui Dumnezeu au ajuns în viaţa veşnică, a tuturor acelora care sunt “în Paradis”.

Este sărbătoarea harului lui Dumnezeu care depăşeşte şi învinge orice putere a răului; sărbătoarea mântuirii lui Dumnezeu realizată concret în “mulţimea imensă” (prima lectură) de bărbaţi şi femei din orice timp, de orice cultură, condiţie şi religie, care la sfârşitul existenţei pământeşti au fost primiţi în comuniunea vieţii cu Dumnezeu.

Sărbătoarea tuturor Sfinţilor este un mare simbol al credinţei creştine. Dacă am fi capabili să o trăim într-adevăr în bucurie, ar deveni o foarte importantă mărturie pentru societatea de astăzi. Pentru că este o afirmare a încrederii în viaţă, în ciuda scandalului morţii.

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este celebrarea speranţei care animă pe credincioşi, la gândul acelei “patrii comune” spre care noi, “peregrinii de pe pământ, ne grăbim în drumul vieţii noastre” (cf. prefaţă). Şi este comuniune în bucurie şi cu dragii noştri răposaţi, pentru că şi ei fac parte (sau sunt chemaţi să facă parte) dintre acei “Sfinţi” pe care-i sărbătorim astăzi.

Cu condiţia ca… cel puţin să nu voim “să-i trimitem pe toţi la iad”. Sau cel puţin ca – în realitate – să nu fim şi noi oameni de mică, foarte mică credinţă şi să ne gândim la dragii noştri răposaţi mai mult ca la nişte morţi (“nu mai sunt…”) şi nicidecum ca la nişte Sfinţi, şi deci vii, posedând o viaţă mult mai mare şi mai frumoasă decât existenţa pământească. Fără a ne da seama că în felul acesta ne comportăm exact “ca aceia care nu au speranţă”, aşa cum spune sfântul Paul (1Tes 4,13), şi dezgolim de orice semnificaţie însăşi rugăciunea pentru cei răposaţi (dacă sunt pur şi simplu nişte “morţi” = nu mai există, ce sens mai are să ne rugăm pentru ei?).

Dacă este adevărat că durerea umană trebuie respectată totdeauna; dacă este adevărat că credinţa nu eliberează de fapt de durere; dacă este adevărat că moartea rămâne oricum o dramă şi un mister despre care nu se poate vorbi cu uşurinţă nici chiar în numele credinţei, este tot atât de adevărat că însăşi credinţa îşi pierde orice consistenţă atunci când rămânem în faţa morţii, ca şi cum Cristos nu ar fi înviat, şi ca şi cum şi Dumnezeu în faţa morţii ar fi fost şi este redus la tăcere şi neputinţă.

“Amintirea celor morţi” au celebrat-o şi păgânii, şi o celebrează şi ateii, şi indiferenţii… Dar nu poate fi decât o celebrare tristă. “Sărbătoarea Sfinţilor” o pot celebra într-adevăr numai credincioşii, pentru că reprezintă “per se” o profesiune de credinţă. Şi este plină de bucurie, pentru că este sărbătoarea speranţei. Pentru toţi, dar mai ales pentru cei care în lumea prezentă experimentează sărăcia şi suferinţa, pentru cei care pe pământ caută dreptatea şi lucrează, acţionează pentru pace, pentru cei blânzi şi milostivi, pentru toţi cei care-l caută pe Dumnezeu cu o inimă sinceră… (cf. Evanghelia).

pr. Anton Iştoc Ritul latin