Start > Ritul latin > Toți Sfinții

Toți Sfinții

25 October 2008
1,072 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Toți Sfinții

Conforma calendarului liturgic, ziua de 1 noiembrie celebrează “Solemnitatea tuturor sfinților”, în timp ce “Comemorarea tuturor credincioșilor răposați” are loc la 2 noiembrie. Însă știm cu toții că în sensibilitatea și tradiția comună a poporului nostru, de fapt amintirea “morților” este ceea ce caracterizează ziua “Sfinților”. De aici dificultatea de a da celebrării liturgice tonul ei sărbătoresc, în timp ce gândurile și sentimentele poporului sunt orientate mai degrabă spre tristețe și jale.

Și totuși, dacă suntem cu adevărat “creștini”, trebuie să ne bucurăm într-adevăr și să sărbătorim cu veselie această zi în care “se celebrează, împreună cu toți sfinții canonizați, toți cei drepți din orice limbă, rasă și națiune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”.

Acela care vine la biserică în această zi, poate trăi o senzație stranie… ca atunci când nu știe bine dacă să râdă sau să plângă.

De fapt în timp ce afară este o ușoară atmosferă de melancolie și tristețe, așa cum se cuvine zilei dedicate amintirii răposaților, în biserică (cel puțin dacă dăm dreptate Misalului) ar trebui să fie numai sărbătoare, pentru că vom întâlni o continuă invitație la bucurie și cânt.

Desigur: este imposibil să nu ne simțim un pic triști la gândul persoanelor dragi care “nu mai sunt”, cum se obișnuiește să se spună. Și este aproape imposibil să nu ne simțim un pic tulburați, la gândul că mai devreme sau mai târziu alții vor fi aceia care vor vorbi despre noi în această zi, spunând că “nu mai suntem”…

Pe scurt: nu ne prea vine chiar așa de spontan să cântăm mulți de “Aleluia” în ziua Tuturor Sfinților! Vrând-nevrând, gândurile noastre în această zi, se îndreaptă spontan mult mai mult spre cimitir (unde sunt morții noștri…), decât spre Paradis (unde sunt Sfinții…).

Și de fapt, din punct de vedere pur creștin, ziua de 1 noiembrie este o sărbătoare “dificilă”. O sărbătoare care se poate înțelege numai în baza credinței; și care pune la încercare sinceritatea și consistența credinței noastre.

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de astăzi a cunoscut o evoluție nu lipsită de interes. Prima ei idee poate fi recunoscută într-o “memorie colectivă a tuturor martirilor”, care apare în Bisericile orientale încă din secolul V. În timp ce ca “sărbătoarea tuturor sfinților” (înțeleși conform concepției comune, “Sfinții cu aureolă”…) este celebrată în tradiția romană încă din secolul IX. Sărbătoarea tuturor sfinților: care sunt cu mult mai numeroși decât zilele anului, și nu pot fi sărbătoriți toți unul după altul.

Atunci când sărbătoarea de la întâi noiembrie a ajuns să fie celebrată în Biserică de mai mult timp, s-a început să se dedice ziua următoare comemorării și rugăciunii pentru toți răposații ( începând din Franța, în primii ani după anul omie): tocmai o rugăciune, pentru ca toți “cei răposați” să fie primiți de Dumnezeu în bucuria tuturor “Sfinților”.

Apoi, Misalul actual, prezintă sărbătoarea de la întâi noiembrie într-o perspectivă și mai amplă decât cea originară: este sărbătoarea tuturor celor “mântuiți”, a tuturor acelora care cu ajutorul harului lui Dumnezeu au ajuns în viața veșnică, a tuturor acelora care sunt “în Paradis”.

Este sărbătoarea harului lui Dumnezeu care depășește și învinge orice putere a răului; sărbătoarea mântuirii lui Dumnezeu realizată concret în “mulțimea imensă” (prima lectură) de bărbați și femei din orice timp, de orice cultură, condiție și religie, care la sfârșitul existenței pământești au fost primiți în comuniunea vieții cu Dumnezeu.

Sărbătoarea tuturor Sfinților este un mare simbol al credinței creștine. Dacă am fi capabili să o trăim într-adevăr în bucurie, ar deveni o foarte importantă mărturie pentru societatea de astăzi. Pentru că este o afirmare a încrederii în viață, în ciuda scandalului morții.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților este celebrarea speranței care animă pe credincioși, la gândul acelei “patrii comune” spre care noi, “peregrinii de pe pământ, ne grăbim în drumul vieții noastre” (cf. prefață). Și este comuniune în bucurie și cu dragii noștri răposați, pentru că și ei fac parte (sau sunt chemați să facă parte) dintre acei “Sfinți” pe care-i sărbătorim astăzi.

Cu condiția ca… cel puțin să nu voim “să-i trimitem pe toți la iad”. Sau cel puțin ca – în realitate – să nu fim și noi oameni de mică, foarte mică credință și să ne gândim la dragii noștri răposați mai mult ca la niște morți (“nu mai sunt…”) și nicidecum ca la niște Sfinți, și deci vii, posedând o viață mult mai mare și mai frumoasă decât existența pământească. Fără a ne da seama că în felul acesta ne comportăm exact “ca aceia care nu au speranță”, așa cum spune sfântul Paul (1Tes 4,13), și dezgolim de orice semnificație însăși rugăciunea pentru cei răposați (dacă sunt pur și simplu niște “morți” = nu mai există, ce sens mai are să ne rugăm pentru ei?).

Dacă este adevărat că durerea umană trebuie respectată totdeauna; dacă este adevărat că credința nu eliberează de fapt de durere; dacă este adevărat că moartea rămâne oricum o dramă și un mister despre care nu se poate vorbi cu ușurință nici chiar în numele credinței, este tot atât de adevărat că însăși credința își pierde orice consistență atunci când rămânem în fața morții, ca și cum Cristos nu ar fi înviat, și ca și cum și Dumnezeu în fața morții ar fi fost și este redus la tăcere și neputință.

“Amintirea celor morți” au celebrat-o și păgânii, și o celebrează și ateii, și indiferenții… Dar nu poate fi decât o celebrare tristă. “Sărbătoarea Sfinților” o pot celebra într-adevăr numai credincioșii, pentru că reprezintă “per se” o profesiune de credință. Și este plină de bucurie, pentru că este sărbătoarea speranței. Pentru toți, dar mai ales pentru cei care în lumea prezentă experimentează sărăcia și suferința, pentru cei care pe pământ caută dreptatea și lucrează, acționează pentru pace, pentru cei blânzi și milostivi, pentru toți cei care-l caută pe Dumnezeu cu o inimă sinceră… (cf. Evanghelia).

Ritul latin