Predici

În calendarul Bisericii, această duminică – ultima din anul liturgic – are o denumire specială: “Solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos, Regele Universului”.

Dacă nu se consideră că anumite cuvinte care se folosesc în biserică… practic nu intenţionează să nu spună nimic (deci să transmită ceva), atunci cu siguranţă că acest titlu apare foarte angajant. Cu câţiva ani în urmă s-a spus că are un iz “triumfalist”. În orice caz, dacă este luat în serios şi dacă privim în jurul nostru, trebuie să ne întrebăm ce vrea să spună el, în realitatea concretă a lumii moderne şi a vieţii de fiecare zi.

De altfel, nu este prea greu de remarcat, în lecturile şi rugăciunile acestei duminici, un fel de contradicţie, sau cel puţin o puternică tensiune care străbate de la un capăt la altul întreaga liturgie.

În timp ce Cristos este proclamat “regele universului”, el se identifică cu cei mai săraci şi nevoiaşi dintre oameni (astăzi am spune: “marginalizaţii, sărmanii, cei din urmă din societate”); apoi în timp ce pe de o parte cuvântul Scripturii pare să ne transporte în atmosfera ireală şi fantastică a unei “alte lumi” (când “Fiul omului va veni în slavă cu toţi îngerii lui” şi “va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl”), în acelaşi timp cuvântul lui Isus ne trimite printr-un inexorabil realism la această lume cu toate mizeriile şi suferinţele ei (“mi-a fost foame… eram bolnav… eram în temniţă…”).

Realitatea este că titlul liturgic al sărbătorii de astăzi, în ambiguitatea sa, subliniază radicala diferenţă dintre imaginea socială, politică sau economică a “regalităţii” ca putere, prestigiu, întâietate, şi imaginea evanghelică a “împărăţiei” lui Cristos, care se defineşte exclusiv în termeni de solidaritate, slujire şi dăruire.

Cristos va fi şi este “judecătorul” tuturor oamenilor, pentru că în el şi prin el, Dumnezeu Tatăl a arătat primatul absolut al iubirii gratuite şi dezinteresate ca valoare ultimă şi determinantă în destinul omului. Exercitarea efectivă a solidarităţii şi ajutorul concret faţă de cei nevoiaşi şi suferinzi de orice fel reprezintă criteriul unic în baza căruia fiecare om va fi judecat înaintea lui Dumnezeu.

Dar acest discurs nu apare evident în experienţa comună a vieţii pământeşti… Devine comprehensibil numai când credem şi mărturisim explicit că Isus este “Domnul”, pentru că într-adevăr el a înviat din morţi.

Dacă are un sens a spune că Cristos este “regele universului”, aceasta depinde, în ultimă analiză, de faptul de a recunoaşte în el pe învingătorul morţii, “ultimul duşman” al omului (cf. lectura a doua): realitate ineluctabilă, în faţa căreia încetează orice putere pământească. A spune “Isus Cristos regele universului”, nu este decât o formulă modernă (mai mult sau mai puţin fericită) de proclamare a aceleaşi credinţe pe care creştinii din prima generaţie o afirmau prin formula “Isus este Domnul” (1Cor 12,3).

O credinţă care comportă inseparabil două dimensiuni. Cea a rugăciunii, adoraţiei, cântării, laudei aduse lui Cristos Domnul (am putea spune: “practica religioasă”); şi cea a angajării personale şi concrete în solidaritatea şi în slujirea tuturor “săracilor lui Cristos” care suferă din cauza foamei, frigului, solitudinii, bolii, etc. (am putea spune: “practica dreptăţii şi a carităţii”).

Aşa cum spunea Ioan Gură de Aur: “Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Ei bine, nu permite ca el să fie gol; după ce l-ai împodobit aici în biserică cu stofe de mătase, nu permite ca afară el să moară de frig… Cel care a spus: “Acesta este trupul meu”… a spus de asemenea: “M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat de mâncare”… Ce folos şi câştig poate avea Cristos dacă masa lui este acoperită cu vase de aur, în timp ce el însuşi moare de foame în persoana săracilor?…” (Commento al Vangelo di san Matteo, 50).

pr. Anton Iştoc Ritul latin