Start > Ritul latin > Duminica a XXXII-a de peste an

Duminica a XXXII-a de peste an

25 October 2008
918 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul A)

Limbajul parabolelor are fascinația lui specială. Totdeauna este puțin misterios și nedeterminat, deschis la diverse și posibile interpretări; însă în orice caz, interlocutorul (sau cel care ascultă parabola) este totdeauna într-un oarecare mod angajat și compromis.

Astfel, pentru cei care au auzit direct de pe buzele lui Isus parabola celor zece fecioare, ea suna ca un avertisment să fie gata pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, inaugurată prin venirea lui Mesia cel așteptat (“mirele”). În timp ce în Evanghelia sfântului Matei, parabola apare mai degrabă ca o atenționare adusă creștinilor de a fi gata în orice moment pentru acea “venire a Domnului” despre care vorbește și cea de-a doua lectură de astăzi, și care în primele timpuri ale Bisericii era așteptată ca iminentă, dintr-o zi în alta. “Vegheați așadar, pentru că nu știți nici ziua, nici ceasul”.

În zilele noastre, această preocupare nu mai conturbă pe nimeni. Douăzeci de secole de creștinism au atenuat – dacă nu cumva chiar stins – așteptarea concretă a unei manifestări glorioase a lui Isus Cristos în fața omenirii întregi, care să semneze o schimbare radicală în ordinea lucrurilor acestei lumi. Chiar dacă continuăm totuși să repetăm în Crezul nostru: “Și iarăși va veni cu mărire să judece pe cei vii și pe cei morți…”.

În zilele noastre – excepție făcând anumite grupuri un pic cam “exaltate”… – preocupările referitoare la viitorul lumii și la un eventual “sfârșit” al ei nu mai apar legate de tematicile de ordin religios, dar uneori de considerații de ordin politic și științific, ca riscuri ale unui război nuclear sau a unei ireversibile degradări ecologice a planetei Pământ.

Însă rămâne pentru toți o altă scadență absolut sigură, pe cât de nesigură îi este ora și ziua: cea a morții. Lumea va putea dura poate încă multe secole; noi (fiecare dintre noi) desigur nu: cel mult încă vreo câțiva ani… Și tocmai în această perspectivă noi putem să ne simțim mai direct vizați de parabola celor zece fecioare. Vrând sau nevrând, momentul morții va fi momentul bilanțului efectiv final al existenței noastre: este inutil să căutăm subterfugii în fanteziile “reîncarnării” sau în alte lucruri asemănătoare…

Acestea fiind zise, apare logic discursul despre “înțelepciune”, legat cu parabola ascultată și propus explicit de prima lectură. Acea înțelepciune care nu constă în a ști sau în a face multe lucruri, dar mai degrabă în a ști să trăiești; și adăugăm noi, în consecință în a ști și să mori.

În ce constă această înțelepciune? Răspunsurile vechi și noi care se găsesc în istoria gândirii, moravurilor și ale diferitelor civilizații umane sunt dintre cele mai diferite și chiar contradictorii între ele. Psalmul responsorial de astăzi arată o direcție de fond care trebuie urmată, în “setea” și deci în căutarea lui Dumnezeu: pentru că “prietenia, harul său valorează mai mult decât viața”.

Și în acest caz, invitația la vigilență și la înțelepciune, care ne vine din parabola evanghelică, poate fi tradusă în invitația la amintirea de Dumnezeu și la păzirea cuvântului Domnului în fiecare zi și în orice moment, pentru a fi totdeauna gata la întâlnirea cu Cristos. Și însăși parabola poate fi recitită transparent mai mult sau mai puțin în acești termeni: Împărăția cerurilor este asemenea multor creștini care au primit invitația credinței… Dar unii dintre ei sunt nechibzuiți: se mulțumesc numai cu numele de creștin… Alții însă sunt înțelepți: nu se mulțumesc numai să audă Evanghelia în Biserică, dar se preocupă mai ales să o practice…

Ritul latin