Predici

Cred că pentru oricine este greu “să facă o predică”, după ce a citit şi ascultat această pagină din Evanghelie…

Vreau sau nu vreau, atunci când trebuie să predic mi se pare că mă aflu chiar în poziţia aceluia care, oarecumva, “este învăţătorul” altora. Şi aceasta, în timp ce abia l-am ascultat pe Isus, spunând: “Unul singur este învăţătorul vostru, Cristos”. Şi ori de câte ori trebuie să predic, nu pot să evit întrebarea dacă nu cumva valorează şi pentru mine acele cuvinte dure pe care Isus le-a spus referitor la conducătorii şi învăţătorii religioşi ai timpului său: “Tot ceea ce vă spun, faceţi…, dar nu faceţi faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac”.

Ca să fiu sincer: uneori aş prefera să nu trebuiască să predic, să nu trebuiască să vorbesc altora despre Evanghelie, să nu mă aflu în poziţia celui care “învaţă” pe alţii lucruri care privesc credinţa şi viaţa creştină… Pentru că în faţa cuvintelor Evangheliei mi se pare că aproape totdeauna mă aflu în situaţia unui fel de “ipocrit”, a aceluia care “spune dar nu face” cum spune…

Dar oare cine poate spune că “face”, adică îndeplineşte în practică tot ceea ce învaţă Evanghelia? Cuvântul Evangheliei este totdeauna mult mai înalt şi mai mare decât orice predicator sau comentator al Evangheliei, oricine ar fi el.

În acest sens, nimeni dintre cei care vorbesc despre Evanghelie – fie el chiar şi cel mai înţelept şi mai sfânt dintre teologi sau episcopi – nimeni nu-şi poate asuma atitudinea de “învăţător” în faţa altora. Pentru că numai Cristos este învăţător pentru toţi, începând de la cel care vorbeşte sau predică în numele său. Ca şi creştini, toţi suntem ucenici în acealşi fel, toţi suntem în poziţia aceluia care trebuie să înveţe (să fie învăţat), fie cel care predică sau învaţă, fie cel care ascultă.

Mai mult încă: acela care are în Biserică misiunea de a învăţa şi predica, la orice nivel, tocmai de aceea are o mare responsabilitate în plus înaintea Domnului. De fapt, Evanghelia nu este ceva de “învăţat pentru a şti” sau pentru “a şti să spui”; ea este ceva de învăţat pentru a face. Nu este vorba despre o învăţătură care priveşte creşterea propriei culturi sau erudiţii; este vorba despre o învăţătură care priveşte propriul mod de a trăi şi de a se comporta, după exemplul lui Cristos însuşi.

Să presupunem că cineva poate fi foarte bun în “explicarea” Evangheliei, în arta oratoriei… Nu aceasta este ceea ce contează. Dacă nu este foarte bun şi în “a face”, în a pune în practică ceea ce explică şi spune, înaintea lui Dumnezeu nu contează nimic “titlul” pe care-l poartă şi cu care este numit (profesor, monsenior, doctor etc.); aşa cum nu contează nimic faptul de a şti să vorbească şi să spună lucruri frumoase.

Desigur: şi în Biserică s-a întâmplat şi se întâmplă ceea ce se întâmplă – după câte ni se pare – în toate tipurile de societate umană. Anume, că în raporturile unii cu ceilalţi – dincolo de legitimele şi necesariile diversităţi de capacităţi personale, de îndatoriri şi responsabilităţi – mai devreme sau mai târziu intră în joc, pe de o parte un anumit spirit de vanitate, orgoliu, ambiţie…, iar pe de altă parte un anumit spirit de adulare, servilism şi “curtuoazie”… Nu trebuie să ne scandalizăm prea mult de aceasta: sunt realităţi care se întâmplă totdeauna printre oameni.

La fel şi în Biserica lui Dumnezeu – unde, ne spune Isus, nimeni nu ar trebui să se simtă sau să se considere “superior” altuia, unde ar trebui să ne considerăm “toţi fraţi” înaintea unicului Tată – şi în Biserica lui Dumnezeu, au ieşit la iveală de-a lungul istoriei multe forme de “distincţii onorifice”, care se manifestă în titluri, haine, insigne, “demnităţi” şi aşa mai departe: “Reverend, Monsenior, Excelenţă, Eminenţă, etc.”.

Hai să fim serioşi: este un limbaj de acum aşa de obişnuit, de secole, în cadrul Bisericii, încât ni se pare întru totul “normal”… Cu toate acestea, trebuie totuşi să recunoaştem că nu este un limbaj propriu “de natură evanghelică”.

Şi poate că este bine să amintim că nu trebuie să luăm niciodată prea în serios toate aceste titluri: nici cine le dă, nici cine le primeşte; nici cine le spune, nici cine le aude spunându-i-se. Pentru că nimeni dintre noi – oricare ar fi statutul nostru juridic în Biserică sau titlul pe care-l purtăm – nimeni nu este totalmente imun împotriva viruşilor, corelativi între ei, ai vanităţii şi ai adulării.

Pe scurt, dacă pot s-o spun într-un ton puţin cam glumeţ: în Biserică pot fi mulţi “Monseniori”, dar să nu uităm că numai unul singur este “Senior” (Domn) pentru toţi, laici sau preoţi, călugări sau episcopi.

Şi să fie clar că acest discurs nu intenţionează întru nimic să atace sensul de respect şi de ascultare faţă de Magisteriu, autoritatea bisericească, sau de ministerul propriu al episcopilor şi preoţilor. El se vrea doar atât: acest minister, cu responsabilitatea şi autoritatea care îi sunt conexe, ca şi pe de altă parte respectul şi ascultarea care-i sunt datorate, sunt ceva mult mai serios decât anumite forme de “vanitate bisericească” sau anumite atitudini de ascultare prea mieroase şi ipocrite.

Domnul să dea fiecăruia dintre noi acel spirit de înţelepciune şi umilinţă, care să permită fiecăruia să-şi desfăşoare în simplitate şi simţ de responsabilitate propria slujire în Biserică şi în societate, oricare ar fi poziţia şi rolul nostru. Căutând numai fidelitatea faţă de cuvântul şi voinţa Domnului precum şi slava sa şi nicidecum a noastră.

pr. Anton Iştoc Ritul latin