Predici

“Ca să-l pună la încercare, l-au întrebat pe Isus…”. Iar Isus a răspuns prin cuvinte foarte simple. Atât de simple încât i-a lăsat descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat cu multe distincţii, precizări, subînţelesuri, referiri, etc. L-au întrebat pe Isus care este “cea mai mare poruncă din Lege”. Pentru un popor care-şi punea în păzirea Legii (lui Dumnezeu) idealul suprem şi valoarea cea mai înaltă a vieţii, această întrebare echivala cu a cere (în termeni moderni) să i se spună: Care este lucrul cel mai important în viaţa unui om?

Am putea adresa această întrebare personajelor mai mult sau mai puţin renumite, care apar la televiziune sau scriu în ziare. Am putea să încercăm să ne întrebăm pe noi înşine: pentru mine, care este lucrul cel mai important din toată viaţa mea? Dacă-l vom întreba pe Isus Cristos, astăzi ca şi ieri, răspunsul său nu se schimbă: lucrul cel mai important din viaţa unui om este de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine.

Ar putea să ni se pară nişte cuvinte de o naivitate descurajatoare în contextul societăţii moderne, din ce în ce mai complicată şi adesea aşa de “feroce” în mecanismele sale. “A-l iubi pe Dumnezeu”: ce înseamnă? şi cum se face? Ajunge oare să reciţi “Te ador Dumnezeul meu, te iubesc din toată inima…?”. “Să-l iubeşti pe aproapele”: frumos cuvânt! Ni se poate cere să iubim soţia, copiii, prietenii… Dar dacă “aproapele” înseamnă toţi cei pe care-i întâlneşti, nu se poate! În ceea ce priveşte aproapele trebuie să fim atenţi să nu fim traşi pe sfoară, sau alte istorii, minunăţii! Sau cel mult, putem încerca să nu facem intenţionat rău nimănui… şi aceasta ar fi deja mult de tot!

Şi totuşi… Oare cine ştie dacă Isus este mai naiv prin simplicitatea paradoxală a regulei sale de bază pentru viaţă, sau nu cumva noi suntem mai naivi (şi prezumptuoşi), cu toate calculele, abilităţile şi cu toate îngâmfatele noastre dezamăgiri din lupta zilnică a existenţei noastre… Dar are sens să spunem “Dumnezeu” şi dacă acest Dumnezeu este “Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, atunci Isus are dreptate. În ciuda oricărei aparenţe contrarii. Pentru că deplina realizare a vieţii umane nu se poate îndeplini în altă parte, decât “în Dumnezeu”.

Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine, de gât strâmb sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte, înseamnă un fel de nostalgie proiectată spre viitor. Dumnezeu “este iubit” cu adevărat atunci când “este căutat” cu o inimă umilă şi sinceră, fără a avansa pretenţii în faţa lui. Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu atunci când redescoperim uimirea că existăm şi minunăţia universului: “Tu singur eşti bun şi izvorul vieţii, şi ai creat universul ca să-ţi reverşi iubirea asupra tuturor creaturilor…” (cf Rugăciunea euharistică IV).

“Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima”: nu este o frază formată dintr-un anumit limbaj “pios şi devot” din alte timpuri; în realitate este lucrul cel mai mare pe care omul poate să-l facă pe pământ. Dar Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele: adică fără respect, atenţie, solidaritate, simţ de dreptate, simpatie faţă de ceilalţi (cf prima lectură). “De fapt, acela care nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe fratele său” (1In 4,20-21). “A doua poruncă” – pe care Isus o adaugă din proprie iniţiativă la prima – îi reprezintă “sigiliul de garanţie”, dovada indispensabilă a autenticităţii.

pr. Anton Iştoc Ritul latin