Predici

Morala creştină ne învaţă că iubirea frăţească trebuie să se reverse spre toţi aceia pe care Dumnezeu îi iubeşte. Cu toate că cercul raporturilor noastre şi al faptelor noastre bune este limitat, noi nu putem rămâne indiferenţi la suferinţele şi nevoile semenilor noştri îndepărtaţi şi necunoscuţi. Iubirea creştină reuşeşte să depăşească antipatiile personale, de rasă, de stat şi de naţiune. Creştinul care aude vorbindu-se despre iubire şi caritate trebuie să se simtă ancorat în aceste realităţi care constituie fundamentul vieţii sale de credinţă.

Liturgia cuvântului din această duminică are o rădăcină scripturistică foarte profundă. Lecturile de la Sfânta Liturghie ne fac conştienţi de bogăţia şi de implicaţiile poruncii lui Dumnezeu cu privire la sentimentele pe care trebuie să le nutrim faţă de Creatorul nostru şi faţă de semenul nostru.

Prima lectură ne prezintă concepţia biblică despre iubire. Iubirea este atentă totdeauna la exigenţele reale ale vieţii şi se exprimă în formele cele mai obişnuite ale vieţii. Israelul a învăţat din istoria sa de până acum că Domnul Dumnezeu este “părintele” său, aproapele său, care ia partea celor mai slabi şi mai neajutoraţi. Din această cauză, Israelul a devenit un popor de fraţi în care nici puterea, nici bogăţia nu puteau să tulbure aceste gen de relaţii. A păcătui împotriva fratelui sărac înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu care este părintele şi ocrotitorul său. A păcătui împotriva celui străin înseamnă a renega alianţa înfăptuită în timpul sclaviei, când evreii erau străini în ţara Egiptului. De aceea, a-l recunoaşte pe Dumnezeu în istorie implică pentru popor faptul de a-l vedea pe Dumnezeu prezent în raporturile cu fratele sărac şi cu străinul.

Iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui şi a celui străin sunt legate în mod intim. Acest lucru este afirmat şi de Isus în evanghelia de astăzi. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt cele două dimensiuni esenţiale ale vieţii umane.

Întrebarea învăţătorului Legii îi este pusă lui Isus cu scopul de a-l pune la încercare (Mt 22,35). Această problemă, a celei mai mari porunci din Lege, era foarte controversată între învăţaţii Legii. Sinagoga antică a extras din Lege 613 porunci pe care mai apoi învăţătorii le-au divizat în porunci “lejere” şi porunci “grave”. Ei se întrebau dacă nu există un precept care, înglobându-le pe toate celelalte, să poată fi pus în capul listei. Răspunsul lui Isus este foarte simplu. Cuvintele atât de simple pronunţate de Isus îi lasă descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat cu multe distincţii, precizări, subînţelesuri şi referiri. Pentru un popor care avea ca ideal suprem păzirea Legii lui Moise, această întrebare echivala cu a cere să i se spună: care este lucrul cel mai important din viaţa unui om?

Am putea adresa şi noi această întrebare personajelor mai mult sau mai puţin renumite din zilele noastre, care apar la televiziune sau scriu în ziare. Am putea să ne întrebăm pe noi înşine: pentru mine, care este lucrul cel mai important din toată viaţa mea? Oare am putea afirma că lucrul cel mai important din viaţa noastră este de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine?

Se spune că arborii nu lasă să se vadă pădurea. La fel şi omul, datorită atâtor prescripţii şi legi îşi pierde unitatea şi trăieşte dezbinat, dispersat în diferitele compartimente ale vieţii cotidiene în care este nevoit să-şi împlinească existenţa. Fără un principiu unificator, viaţa se autodistruge printr-o multiplă diviziune în părţi nesemnificative.

Aceste cuvinte ar putea să ni se pară de o naivitate descurajatoare în contextul societăţii moderne, din ce în ce mai complicată şi adesea atât de “feroce” în mecanismele sale. Însă cine ştie oare dacă Isus este naiv prin simplitatea paradoxală a regulii sale de bază pentru viaţă, sau noi suntem mai naivi cu toate calculele, abilităţile şi cu toate dezamăgirile noastre inutile din lupta noastră zilnică…?

Isus a unit cele două precepte care în Lege erau separate: iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele. Isus ştie că cel mai mare interes al omului este această relaţie cu Dumnezeu. El a demonstrat în sine însuşi, în omenitatea sa, că raţiunea supremă a demnităţii omului este chemarea sa la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Nimic nu-l înalţă atât de mult pe om decât faptul de a fi în preajma lui Dumnezeu, de a-l iubi, de a-l sluji şi de a face din el scopul suprem al vieţii sale. De aceea Isus Cristos se pronunţă în favoarea necesităţii de a păstra aceste precepte unite, astfel încât ele să constituie principiul moral elementar al existenţei omului.

Ce înseamnă a iubi? A iubi înseamnă a ieşi din noi înşine, a ne depăşi propriul egoism, a merge către celălalt, învingând indiferenţa şi capriciile proprii. Sfântul Macarie ne aduce aminte că soarele nu se schimbă după obiectele pe care le luminează, nici nu se murdăreşte când străluceşte deasupra mlaştinilor. Aproapele nostru, fără a-l căuta prea departe, este cel de lângă noi, persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi; sunt părinţii noştri, sunt fraţii noştri, sunt educatorii noştri, prietenii pe care Domnul ni i-a pus alături, buni sau mai puţini buni, simpatici sau antipatici. A-l iubi pe aproapele nostru înseamnă a ne depăşi pe noi înşine pentru a trăi în caritate raporturile obişnuite cu semenii. Altfel riscăm să fim falşi şi mincinoşi şi ne facem vinovaţi că nu am contribuit la realizarea planului de iubire pe care Dumnezeu îl are cu aceştia.

O astfel de iubire care umple toată existenţa umană de prezenţa lui Dumnezeu o vedem realizată în cadrul primei comunităţi creştine din Tesalonic. Sfântul apostol Paul ne relatează în a doua lectură cum aceşti creştini au devenit imitatorii săi şi ai Domnului Cristos şi au primit Cuvântul chiar în mijlocul încercărilor. Drept urmare ei au devenit modelul tuturor credincioşilor pentru că s-au îndepărtat de idoli pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Împlinind această slujire, ei aşteaptă plini de credinţă venirea Domnului Isus. Această aşteptare însă nu este pasivă ci face să fie evidentă o atitudine plină de încredere îndreptată spre realizarea venirii eliberatoare a lui Dumnezeu.

Se povesteşte că un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După patruzeci de ani i-au prezentat rezultatele într-o mie de volume. Regele, care între timp împlinise şaizeci de ani, spuse: “O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea”. După zece ani, învăţaţii i-au prezentat conţinutul, rezumat în o sută de cărţi. Regele spuse: “Şi acestea sunt prea multe. Am deja şaptezeci de ani. Scrieţi-mi, vă rog, esenţialul!” Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci, unul dintre ei a rezumat esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: “Oamenii au trăit, au suferit şi au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie, însă, este iubirea”.

Cele două porunci ale lui Isus sunt asemănătoare pentru că recer acelaşi comportament: să iubeşti! Dar ele sunt şi diferite, pentru că indică doi destinatari diferiţi: Dumnezeu şi aproapele. Cu toate acestea, ele constituie o singură realitate, pentru că Dumnezeu şi aproapele formează realul, întregul existent, faţă de care trebuie să luăm o atitudine pozitivă. Isus vede în iubirea care se naşte din inima omului principiul pozitiv al acţiunii sale, cheia asupra viitorului lumii. Omul, iubit de Dumnezeu, trebuie să imite această iubire existentă a sa şi să iubească la rândul său, conştient fiind că ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea, concluzie la care au ajuns şi învăţaţii acestei lumi.

Evanghelia de astăzi ne invită să credem într-o lume nouă pe care trebuie să o construim noi înşine, puţin câte puţin. Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine, de gât strâmb sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte, înseamnă un fel de nostalgie proiectată spre viitor. Însă Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele. Sfântul Toma de Aquino ne spune că atunci când îi iubim pe oameni, întrucât aceştia sunt creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, îl iubim pe însuşi Dumnezeu prezent în ei. De aceea, cele două porunci sunt identice.

Să-l rugăm pe Domnul la această Sfântă Liturghie să ne dea harul de a putea pune în practică aceste două exigenţe ale vieţii creştine, pentru ca “iubind ceea ce el porunceşte să putem obţine ceea ce el ne-a promis”.

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin