Predici

În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?” El i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii”. (Mat 22,34-40)

După ce a rezolvat problema tributului datorat împăratului roman, situând realitatea politică la locul care i se cuvine în raport cu autoritatea divină, şi, după ce a dejucat raţionamentul cazuistic al saduceilor, arătând, pornind de la Sf. Scriptură, că lumea învierii nu poate fi gândită în categoriile noastre de pe pământ, Isus are de înfruntat problema ce mai importantă cu privire la porunci.

Evanghelistul subliniază că învăţătorul Legii îi pune întrebare lui Isus pentru a-l prinde în vorbă. Or, punerea lui Isus la încercare se situează nu doar pe planul unei discuţii de principiu, ci mai ales pe planul mărturiei vieţii. Astfel Isus, după ce citează textul din Dt 6,4-5 care proclamă iubirea lui Dumnezeu ca fiind porunca cea mai mare din Lege, adaugă imediat o a doua poruncă, cea din Lv 19,18, care proclamă iubirea aproapelui ca fiind la fel de fundamentală. În felul acest Isus leagă atât de strâns iubirea de Dumnezeu de iubirea faţă de aproapele încât ele se “topesc” una în alta.

Totuşi, originalitatea răspunsului lui Isus constă mai puţin în conţinutul său material pentru care găsim echivalente la rabini, cât mai ales în faptul că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele află în Isus din Nazaret sursa originară şi conţinutul său ultim. Într-adevăr, Isus este cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, Tatăl său, şi pe oameni, fraţii săi, cu aceeaşi iubire divină.

Fraţilor, voi ştiţi cum ne-am purtat între voi pentru binele vostru şi voi aţi început să ne imitaţi pe noi şi pe Domnul, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt în mijlocul multor încercări. Astfel voi aţi devenit un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din toată Ahaia… Când vorbesc despre noi, oamenii povestesc ce fel de primire ne-aţi făcut şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe Isus pe care l-a înviat din morţi şi care ne va elibera de mânia viitoare. (Tes 1,5c-10)

Acest început al epistolei către tesaloniceni este una dintre cele mai frumoase pagini ale sf. Pavel (Paul). Din ea se degajă o admiraţie, un entuziasm care îi umple de bucurie inima Apostolului. Ea ne reaminteşte că viaţa creştină presupune întotdeauna ruptura cu idolii neputincioşi (acele “creaturi” efemere pe care omul a fost tentat să considere drept Dumnezeu) şi primirea, în chiar mijlocul dificultăţilor zilnice, a Cuvântului viu al Evangheliei.

Un accent deosebit al acestui fragment, accent care prelungeşte reflecţia textului evanghelic din această duminică, decurge din elogiul pe care Apostolul îl aduce tesalonicenilor care au început să-l imite pe el şi pe colaboratorii săi şi pe Domnul. Această imitare s-a concretizat în buna primirea rezervat apostolilor, în întoarcerea de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat şi în aşteptarea Fiului său din ceruri. Altfel spus, într-o iubire totală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele aidoma lui Cristos.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin