Predici

În acel timp, fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe Isus în vorbă. Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii lui Irod, care i-au zis: “Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?” Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns: “Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? Arătaţi-mi moneda cu care plătiţi tributul”. Ei i-au prezentat un dinar. El i-a întrebat: “Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?” “Ale împăratului”, i-au răspuns ei. Atunci el le-a zis: “Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Mat 22,15-21)

Cele trei parabole (citite şi meditate de noi în ultimele duminici) au denunţat atitudinea responsabililor religioşi şi politici ai iudaismului. Cei mai mulţi dintre ei au refuzat să primească Împărăţia cerurilor pe care Isus a proclamat-o. Prin urmare, un conflict cu aceste autorităţi vizate de parabole nu putea să nu se profilează şi chiar să izbucnească după alungarea vânzătorilor din templu. Din acel moment toate grupările religioase mai importante au căutat mijloacele cele mai subtile prin care Isus să fie prins şi condamnat.

Prima tentativă a aparţinut fariseilor care, punându-l în faţa unei dileme, dacă este îngăduit să fie plătit tribut împăratului, sau nu, au încercat, în funcţie de răspuns să-l discrediteze fie în faţa autorităţilor romane (în cazul în care refuza), fie în faţa categoriei mai integriste a evreilor care, aşteptându-l pe Mesia, sperau ca într-o zi acesta să-i elibereze şi să nu mai fie nevoie să plătească tribut unor străini.

Prin răspunsul său Isus, nu numai că a ştiut să iasă din dilema provocatoare a fariseilor care nu au mai avut motiv să-l compromită (de vreme ce ei înşişi purtau asupra lor moneda de plată a tributului – semn că ei se supuseseră deja condiţiilor cuceritorului), dar ne cheamă să refuzăm orice fals blocaj între sfera politică şi Evanghelie şi să luăm în serios, în calitate de oameni liberi şi responsabili, sarcinile politice care, în cele din urmă, fac parte din chiar misiunea încredinţată oamenilor de Dumnezeu, de a stăpâni şi de a supune pământul (Gn 1,28).

Noi, Pavel, Silvan şi Timotei, ne adresăm vouă, Bisericii din Tesalonic, care trăieşte în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Isus Cristos Domnul: harul şi pacea să fie cu voi. Noi îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi, ori de câte ori vă pomenim în rugăciunile noastre. Fără încetare ne aducem aminte în faţa lui Dumnezeu Tatăl nostru de credinţa voastră dovedită prin fapte, de iubirea voastră care nu cruţă nici o osteneală şi de speranţa voastră statornică în Domnul nostru Isus Cristos. Noi ştim, fraţilor preaiubiţi de Dumnezeu, că voi faceţi parte din rândul celor aleşi de el. Căci noi v-am predicat evanghelia nu numai prin cuvinte, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu deplină convingere. (Tes 1,1-5b)

Acest scurt pasaj al începutului epistolei către tesaloniceni pune în relief, pe de-o parte, iniţiativa lui Dumnezeu manifestată prin chemarea la credinţă şi, pe de altă parte, caracterul fundamental al virtuţilor teologale. Datorită credinţei, a speranţei şi a iubirii (carităţii), viaţa creştină devine o comuniune profundă cu Dumnezeu cel viu. Mai mult, ea trebuie să devină motivul unei “mândrii” fericite şi ocazia unei laude constante şi recunoscătoare faţă de Autorul acestei vieţi.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin