Predici

O veche legendă norvegiană povesteşte de un om pe nume Haakon, ce privea mereu imaginea lui Cristos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau pentru a cere câte o minune.

Într- o zi şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus: – Doamne, vreau să fiu în locul tău. Lasă-mă să stau în locul tău pe cruce. Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi, iar vorbele lui căzură din înalt şoptitoare, dar ferme: – Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie.

- Care, Doamne? întrebă Haakon. E o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi, cu ajutorul tău, Doamne, voi reuşi.

- Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcerea pentru totdeauna.

Haakon răspunse: Îţi promit, Doamne!

Şi schimbul se făcu. Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu- l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp, Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observa nimic.

Într-o zi, veni un om bogat şi, după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu. Nu spuse nimic nici când un sărac veni câteva ore mai târziu şi luă portofelul uitat de bogătaş. Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar, în acel moment, se întoarse bogătaşul. Furios, fără să stea pe gânduri bănui că băiatul furase portofelul şi începu să-l lovească. Atunci se auzi o voce puternică: – Opreşte-te!

Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise. Haakon, care nu mai putuse păstra tăcerea, striga în apărarea tânărului. Când cei doi plecară, Cristos îi spuse credinciosului: – Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcerea.

- Dar, Doamne, spuse Haakon, cum puteam să permit o asemenea nedreptate?

Cristos continuă să vorbească: – Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să-şi piardă portofelul, fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb, săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost bine că i-a luat. Iar băiatului i-a prins bine bătaia, fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie… pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece. Tu nu ştiai nimic, eu da. De aceea tac. Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori şi noi, aşezaţi fiind în poziţia incomodă a lui Petru, protestăm în faţa evidenţei dureroase a unui fapt, ne scandalizăm de nedreptatea ce ne înconjoară, nu înţelegem rostul încercărilor ce se abat asupra noastră şi ne îndreptăm privirile în sus, întrebând îndreptăţiţi: – De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să le răspundă ceea ce doresc ei să audă… Dar nu este aşa. Dumnezeu ne răspunde chiar în tăcere. Când pun înaintea lui Dumnezeu aceste intrebări – mărturisea scriitorul C.S. Lewis- nu primesc niciun răspuns. Dar este o tăcere cu un înţeles anume. Nu o uşă închisă . Este mai degrabă ca o privire mângâietoare, senină. Ca şi cum ar clătina din cap, nu refuzând să răspundă dar amânând răspunsul: ceva care ar suna cam aşa: Linişteşte-te copilul meu tu nu înţelegi!

Scopul tăcerii lui Dumnezeu nu e un semn al abandonării, ci urmăreşte să stârnească în noi încrederea în el atunci când păşim prin întuneric, iar acest plan el îl duce la îndeplinire fără să se lase intimidat de întrebările sau de opoziţia noastră în faţa încercării. În vremea tăcerii, urmărereşte cum se decantează în noi adevăratele valori: îl slujim şi îl iubim pe Dumnezeu – bineînţeles, daca facem asta – pentru ceea ce este el sau pentru ceea ce ne dă? pentru modul cum ne binecuvântează şi ne netezeşte cărările vieţii? Cu alte cuvinte, rămâne inima noastră alipită de el, chiar dacă. . . ? Tăcerea lui Dumnezeu ne provoacă să ne radiografiem viaţa şi să ne întrebăm: Doamne oare nu cumva mai există în viaţa noastră lucruri pe care ai vrea să le vezi arătând altfel, şi din pricina asta nu răspunzi? Tăcerea lui Dumnezeu trebuie să atragă după sine încredere şi biruinţă în confruntarea cu greutăţile, nu nelinişte şi nesiguranţă, ce duc la descurajare.

Şi închei cu un exemplu din viaţa actorului Dan Puric, care, aflându- se într-un avion supus la un moment dat unor turbulenţe, sfătuieşte o bătrână să se adăpostească şi să nu intre în panică. Răspunsul acesteia l-a scurtcircuitat, ca şi cum ar fi coborât din eternitate: – Maică, mi- am făcut o cruce la Dumnezeu! Nu insist! Printr-o singură cruce i-a dăruit lui Dumnezeu toată grija, tăcerea lui a învăluit- o în siguranţa de care Petru avea nevoie pentru a acepta crucea din viaţa învăţătorului şi apoi din viaţa sa.

pr. Emanuel Bejenaru Ritul latin