Start > Ritul latin > Ceva în plus sau ceva în minus?

Ceva în plus sau ceva în minus?

27 August 2008
828 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXV-a de peste an (Anul A)

Semnificația verbului a căuta

“Căutați pe Domnul…” Cine caută pe altul, dar în adâncul inimii îl caută pe Dumnezeu (chiar dacă nu-l recunoaște, sau nu este conștient de aceasta). Și sunt și din aceia care spun că îl caută pe Dumnezeu, dar în realitate caută pe altul. Pe de o parte, Dumnezeu ca ultima rațiune a neliniștilor proprii, a insatisfacțiilor proprii, a exigențelor proprii (dreptatea, pacea, onestitatea, prietenia, solidaritatea). De altă parte, Dumnezeu ca simplu pretext, acoperire a intereselor și poftelor meschine.

În primul caz, căutarea pasionată, caută să meargă “dincolo”. Orice nivel atins, chiar modest, provizoriu, insuficient, devine impuls care împinge “dincolo” (dincolo de pâine, de fragmentul de adevăr). În al doilea caz, întâlnirea – aparentă – cu Domnul, provoacă un fenomen straniu de inversare a marșului, prin care se întoarce înapoi ca să “recupereze” (de multe ori interesat) tot ceea ce stătea la marginile străzii și pe care voia să se creadă că le-a abandonat. Și chiar să culeagă lucrurile mizerabile pe care alții le-au refuzat.

Astfel avem oameni ai dorinței, “mulțumiți nesatisfăcuți”, care parcurg un itinerariu de spoliere progresivă. Și avem persoane satisfăcute, prevăzute cu certitudini, și însetați de tot ceea ce nu este Dumnezeu, implacabili în a jefui efemerul pe care cu vorba spun că îl detestă, și drumul căruia devine îngreunat, și chiar blocat, de obstacole nenumărate, deviat de perspectivele iluzorii.

Pentru aceștia din urmă (credincioși, practicanți, care revendică patentul de credincioși inoxidabili), trebuie să fie puși mereu în fața întrebării pe care o găsim la începutul evangheliei după Ioan (sunt primele cuvinte ale lui Cristos, din a patra evanghelie), și pe care Învățătorul o pune celor doi ucenici care vor să-l urmeze: Ce căutați? (1, 37).

Este căutare și căutare. Nu toate căutările sunt corecte. Unele sunt deja viciate de la plecare. Cineva poate să-l caute pe Cristos din motive greșite, față de linia misiunii sale. Cine se pune în mișcare, este obligat să verifice autenticitatea căutării sale. Trebuie să controlăm dacă și căutarea noastră, exigentă și “pură” la început, din întâmplare s-a încețoșat și a slăbit pe cale, a pierdut elanul și amploarea, și acum a devenit parțială, limitată, chiar meschină. Este necesar mai ales să observăm pericolul mai înșelător, și cu totul rar. Sunt unii care se înșeală că îl caută pe Dumnezeu. În realitate se caută pe ei înșiși (onoare, prestigiu, putere, faimă, considerație, siguranță).

Căutarea de sine, sau a admirației altora, face suspectă orice căutare a credinței. Mai mult, o falsifică la rădăcină. Așa se cade în marele blestem, în scandalul cel mai dezgustător: a căuta acoperirea cu numele lui Dumnezeu pentru construirea monumentului propriu. A porni de la sine, a-și face drum – conform intențiilor declarate – în direcția lui Dumnezeu, și… a se găsi pe sine însuși. Ceea ce tocmai căuta. Un faliment trist. Se trece astfel din ceata căutătorilor în cea a ipocriților. Din categoria adoratorilor la cea a idolatrilor.

Căutarea, de fapt, conduce totdeauna la ceva. La Dumnezeu. Sau la idol. Paul (lectura a doua) poate să afirme că unicul lucru pe care l-a căutat a fost Cristos. Nu a avut alte interese. Toată viața sa a fost “cuprinsă” exclusiv de El. Cristos este centrul de coeziune al existenței sale, care deci apare “unificată”, nu fărâmată ca a noastră. Aleargă, se obosește pentru evanghelie, se dedică fără oboseală multor lucruri. Dar activitatea sa nu apare risipită. Deși are în vedere realități multiple, el nu este “complex”, distrat, ci ține privirea spre centrul de neînlocuit. Pentru aceasta declară: “Pentru mine a trăi este Cristos”. Adică: Cristos pentru mine este unicul lucru care contează. Cristos pentru mine este totul. Eu, din păcate, ar trebui să mărturisesc: Cristos, pentru mine, este… tot restul.

Semnificația verbului a abandona

Isaia ne invită să-l căutăm pe Domnul, dar nu vorbește de posedare. Pune în evidență, mai degrabă, exigența de a ne “abandona”. “Cel nelegiuit să abandoneze calea sa și omul nedrept gândurile sale”. Este vorba, bineînțeles, de a lăsa păcatul, de a întoarce spatele nedreptății. Dar trebuie abandonată și mentalitatea, obiceiurile, siguranțele. Sunt persoane religioase care, atinse de har, dobândesc un fel de fixitate, rigiditate. Dispuse la orice, mai puțin la schimbare. Gata de a sacrifica totul, mai puțin pe ei înșiși.

În locul reînnoirii preferă cristalizarea. S-ar spune că întâlnirea cu Dumnezeu, în loc să producă un proces de convertire, de transformare neîncetată, le-a făcut să rămână… de piatră. Dacă l-ai întâlnit pe Dumnezeu, în schimb, îți dai seama că nu este permis să “aperi” cuceririle proprii: ești obligat să “pierzi”, nu să te “păstrezi” pe tine însuți. Trebuie să ieși, să nu te blochezi. Să riști, nu să te protejezi. Dumnezeu, desigur, este stânca. Dar împreună, pretinde să zgudui, să dărâmi adăposturile tale, să faci… nesigure siguranțele tale, să părăsești hotărât refugiul tău, să-ți tai funiile de siguranță, să-ți schimbi obișnuințele tale (chiar religioase), să pui mereu în discuție sistemele tale (pe care le socoteai definitive), să scuturi certitudinile tale.

Dumnezeu devine totul numai când este primit ca un element de destabilizare, de dezechilibru permanent. Nu acela este credincios care ne asigură: eu știu cine este Dumnezeu. Este, mai degrabă, cel care continuă să întrebe: Doamne, cine ești? Cel credincios se mulțumește cu un “tremur de lumină”, cu un zgomot imperceptibil. După intuiția unui poet: “Poate tremurul luminii / în ochii lui Abrham, la Mambre… / Poate zgomotul intermitent din celulă / Pe care nu reușești să știi de unde vine: / Apoi pe neașteptate o răbufnire, / Care deschide pe furiș ușa, / Apoi nimic…” (D. M. Turaldo).

Contabilitatea mea nu este contabilitatea voastră

“Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” Credincios este acela care își dă seama de distanță. Cu cât Dumnezeu este mai “aproape”, cu atât mai mult observă îndepărtarea sa de El. Dacă se pune cu adevărat în fața lui Dumnezeu, este constrâns să constate diferența, disproporția abisală. Devine conștient de “distanța” infinită: între propriul cap “micuț” și lumea lui Dumnezeu; între propria inimă “judicioasă” și iubirea nebună a lui Dumnezeu; între propriul ochi “invidios” și bunătatea scandaloasă a lui Dumnezeu.

Parabola din evanghelie pune clar în evidență această “neîmpăcare” între modul nostru de a vedea și cel al lui Dumnezeu, între criteriile noastre fiscale și ale sale, între măsurile noastre meschine și ale sale, între contabilitatea noastră mizerabilă și generozitatea sa “excesivă”. Da, este evanghelia lipsei de măsură. Când este vorba de a face calcule, de a aplica norme rigide regulamentare, ne face plăcere să ne găsim lângă Dumnezeu. Scrutători îndărătnici, numai ochi care judecă “dintr-o parte”

El, în schimb, a dat întâietatea celor din urmă, în speranța că cei dintâi îl vor încuraja să se arate generos, să fie darnic, să prisosească în milostivire. Sau cel puțin să se arate bucuroși de contabilitatea sa care depășește din belșug meritele, întrece dreptatea contractuală. Să se bucure pentru că mântuirea sa cuprinde și pe păcătoși, pe cei din urmă, “pe cei pierduți”. Marea decepție a lui Dumnezeu constă în aceasta: așa zișii drepți sunt incapabili de a împărtăși bucuria sa de a ierta și de a primi, de a participa la acea prerogativă la care ține cel mai mult: milostivirea. În locul laudei, murmurul.

O virtute care ne face acri, o ascultare care ne indispune, o fidelitate care în loc să fie considerată un dar devine revendicare și încriminare: iată vina care merită mustrarea divină. El ar vrea să ne smulgem de pe tărâmul unei aspre contabilități a meritelor pentru a ne face să explorăm teritoriile nemărginite ale inimii. El ar vrea să facă ochii noștri limpezi, pentru ca să poată vedea mai clar și mai cuprinzător. Și pentru aceasta ne oferă posibilitatea de a o aprinde de la lumina bunătății sale nemărginite față de oameni. El ar vrea ca în fața dărniciei sale în privința păcătoșilor, să încetăm să murmurăm: “nu este drept”, și să învățăm să exclamăm: “cât de frumos este!”

Și dacă am fi lucrătorii din al douăsprezecilea ceas?

În fond, scopul parabolei nu este acela de a apăra comportamentele lui Dumnezeu sau de a confirma dacă respectă sau nu dreptatea, cât mai degrabă de a verifica stilul muncii noastre în via sa. Obiectul protestului nu este violarea normelor contractuale, ci tratamentul rezervat lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea (cinci după masă). Egalitatea nu poate fi digerată. Cred că ar fi fost mulțumiți de a primi și “mai puțin” din dinarul stabilit, numai ca acest “mai puțin” să fie “mai mult” decât era atribuit celorlalți.

Nu poți să ne consideri egali cu acești “abuzivi”, cu acești leneși. Trebuie să ne despăgubești pentru sacrificiile noastre, pentru plăcerile la care am fost constrânși să renunțăm, pentru fidelitatea pe care ne-ai impus-o, pentru predicile pe care a trebuit să le ascultăm, de plictiseala acumulată în atâtea practici religioase, pentru plicitiseala spovezilor, de povara împlinirii poruncilor tale… Ei au ocolit aceste greutăți, și acum îi recompensezi ca pe noi care dimpotrivă le-am suportat?

Atât valora, atunci așteptarea până la sfârșit, smulgerea din zbor a ultimei ocazii… În fond, este aceeași mentalitate a fratelui mai mare din parabolă, care se opune sărbătorii pregătite pentru acel leneș care s-a bucurat de viață cu nepăsare, în timp ce el a trebuit trudească pe câmp fără ca tatăl să-i ofere vreodată un ied pentru a petrece câteva ore cu prietenii săi. Se simt decepționați, și chiar înșelați, pentru că socotesc munca pentru Împărăția cerurilor ca oboseală, ca o povară grea, și nu ca o posibilitate nemaiauzită, noroc nemeritat, dar, bucurie.

Dacă ne gândim bine, ar trebui noi să-l rugăm pe “stăpân” să recompenseze mai din belșug pe lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, pentru a compensa ceea ce au pierdut (fericirea, bunătatea, libertatea, plinătatea) în tot acest timp în care au stat departe. Noi am fost deja recompensați și chiar prea mult. Răsplata, care se revarsă, am primit-o anticipat cu bucuria ascultării, satisfacția de a putea lucra pentru Domnul, demnitatea de a sluji, libertatea de a fi fideli.

Dacă nu gândim astfel, dacă nu înțelegem că ei sunt cei care au nevoie de a avea ceva în plus ca recompensă pentru ceea ce au fost lipsiți, atunci înseamnă că noi nu am răspuns încă la chemarea “stăpânului”. Într-adevăr a ne obosi cu o mentalitate greșită, de mercenari, de “purtători de poveri”, înseamnă a fi dezertori din vie, și a refuza munca. În acest caz, noi, cei dintâi, riscăm să fim lucrătorii din ceasul al douăsprezecelea. Cei care nu au răspuns încă la chemare.

În orice caz și noi, cei dintâi, suntem așteptați. Dumnezeu, pe orologiul său, are mereu câteva ore suplimentare, nu regulamentare, la dispoziție. În cazul când cineva, mare truditor, trebuie să învețe în sfârșit să nu ceară socoteală.

Este cineva care ar vrea să moară

Paul expune comunității din Filipi – pe care îi răsplătește cu plăcere cu confidențe intime – chinul său existențial. Pe de o parte recunoaște că a muri ar fi pentru el un câștig. De cealaltă parte bănuiește că, poate, continuând să trăiască ar fi un câștig pentru ei. Am privit totdeauna la acest text cu o oarecare suspiciune. Aveam impresia că sfântul Paul permite retoricii și chiar morții un sens bolnăvicios.

Acum sunt convins că apostolul dorește cu ardoare să trăiască, așa cum dorim noi toți, în ciuda anumitor expresii de descurajare (întâlnesc persoane care “nu văd ceasul morții” de cel puțin patruzeci de ani, și de cel puțin patruzeci de ani cheamă de urgență pe medic, la primul acces de tuse, evident pentru a-l auzi spunând că, din fericire, nu este nimic de făcut…)

Credința nu ne îndeamnă să dorim moartea, ci ne solicită să asumăm cu seninătate prezentul, oricare ar fi el. Paul, de fapt, se afla în temniță. De aceea alternativa se prezintă mai degrabă simplă. Sau este eliberat din temniță. Și în acest caz, ar continua să vestească evanghelia, din moment ce “pentru el rațiunea de a trăi este Cristos”. Sau se procedează la execuția capitală. Și chiar această a doua eventualitate (nu prea plăcută pentru cel interesat, așa cum am motiv să cred) ar fi în avantajul evangheliei.

Cu alte cuvinte, în centrul preocupărilor lui Paul nu este viața proprie sau moartea proprie, ci cauza evangheliei. De aceea raționamentul său este acesta: “Dacă trăiesc, pot să mai lucrez încă cu folos pentru evanghelie. Dacă mor, câștigul pentru evanghelie este și mai mare”. Apostolul, de fapt, este convins că nu este o mai mare evanghelizare de cât cea întărită cu sângele.

Se pare că Paul, nu vorbește pentru sine, ci se adresează comunității, pentru a o asigura că, în orice caz, nu ar avea nimic de pierdut, nici în viață, nici cu atât mai puțin în moarte. Dar el ce ar alege? Evident, “ceea ce este mai bine”. Fapt este că pentru Paul ca și pentru noi “ceea ce este mai bun” o știe numai Domnul. La sfârșit, Paul este convins să mai trăiască. “În privința mea, sunt convins că voi rămâne și voi continua să vă fiu de ajutor, pentru progresul și bucuria credinței voastre”.

În orice caz este mai bine de a trăi în avantajul altora. Paul nu dorește în mod banal să prelungească anii, ci slujirea.

Ritul latin